Întrebare

Părinte, dupa ce mi-a murit soțul, și am decis să nu mă mai recăsătoresc, simt că nu-mi găsesc locul nicăieri. Simt că, stând printre oameni, nu mă pot mântui. E foarte greu, aproape imposibil! Copil nu am, sunt tânără (32 ani), și știu că numai mergând la mănăstire pot avea parte de liniște, pentru a mă ruga Lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor mele și ale soțului! Dar am citit mult legat de acest subiect și am înțeles, că trebuie să simți chemare pentru asta, să nu fie doar un refugiu datorită suferinței. Acum întrebarea mea este: Cum îmi pot da seama dacă am chemare pentru așa ceva? EU chiar am nevoie de liniște, de multă rugăciune, pocăință! Dacă nu mai vreau să-mi întemeiez altă familie (sunt foarte hotărâtă), deoarece îmi iubesc și respect foarte mult soțul mort, și cu ajutorul lui Dumnezeu, nici nu simt nevoia de plăcerile lumești, oare nu asta înseamnă ca locul meu nu mai este printre ai mei? Ei au țelul lor în viață, mai au pentru ce lupta, dar eu….? Dacă nu-mi mai doresc nimic din cele lumești, nu mai am pentru ce lupta și trăi printre oameni…, oare nu e mai bine să mă retrag? Singura mea dorință e să mă mântuiesc de păcate, să mă rog pentru soțul meu și ceilalți, să dobândesc raiul pentru a fi împreună cu soțul meu și cu Dumnezeu, atunci când voi părăsi această lume. Nu sunt sigura că soțul meu este în rai acum, dar cred că și de ar fi să fie în iad, prin rugăciuni, milostenie și toate celelalte, îl pot scoate de acolo, nu este așa? Eu v-am mai scris aici, și v-am mai spus că soțul meu nu a fost perfect, a făcut și el păcate, însă credea în Dumnezeu și încerca din răsputeri să convingă cât mai multă lume de existența lui Dumnezeu, avea și puterea asta de convingere și știa cum să-i vorbească omului pentru a înțelege tot ceea ce avea să spună! Și noi, familia, ne-am întors față către Dumnezeu datorită lui, căci și noi eram pe un drum greșit! Poate asta a fost menirea lui pe acest pământ, dar de ce oare Dumnezeu l-a luat în felul ăsta, de ce a avut o așa moarte: împușcat în cap dintr-o confuzie? A fost un om bun, a ajutat pe toata lumea din puținul lui, căci aveam o grămadă de datorii! A fost ca un înger trimis de Dumnezeu pentru noi! Părintele duhovnic mi-a spus c-a părăsit această lume fără de păcat, datorită felului în care a murit. Oare așa o fi? Nu mai ajunsese la spovedanie de aproape 1 an, datorită grijilor și supărărilor! Nu știu, sper să fie bine, să fi scăpat de chinurile iadului, mai bine sufăr eu aici, decât să sufere el dincolo! Asta i-am și cerut lui Dumnezeu, să-i ierte lui toate păcatele, și dacă este posibil, să pătimesc eu în viața asta și pentru păcatele lui, numai să nu sufere el acolo. Mi-am iubit soțul cu toată ființa mea! Între noi a fost o legătura foarte puternică! Alinarea mea era el și invers! Ne aveam unul pe altul și atât, deoarece familiile noastre nu înțelegeau cât de mult ne iubeam și că nu mai puteam trăi unul fără altul! Dar în ciuda a tot, și cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să ne îndeplinim visul, ne-am cununat! Dar nu am apucat să ne bucurăm prea mult de asta, că Dumnezeu a decis să-l ia mai devreme! Oare de ce? De ce nu ne-a îngăduit să stăm mai mult împreună, să avem o familie? Am făcut multe păcate în trecut, și poate asta e pedeapsa mea pentru ele! Meritam o așa pedeapsă, știu! Dar puteam să fiu numai eu pedepsită, de ce el? De ce nu l-a lăsat Dumnezeu să trăiască mai mult, să se bucure și el de un copil sau mai mulți, că ne doream foarte mult amândoi?!…. Sper că într-un final să fim împreună pentru veșnicie! Și vreau să lupt pentru asta, că timpul este scurt, deja trăim vremurile apocaliptice, și nu vreau să mă găsească moartea nepregătită! Vă mulțumesc!