1

Părinte, vreau să vă rog să mă sfătuiţi. Timp de aproximativ câţiva ani, am fost îndrăgostită de un băiat de vârsta mea, sentimentele nu erau reciproce, dar pur şi simplu nu a ţinut de mine, îmi era foarte drag, ne întâlneam destul de des familiile noastre fiind apropiate. Niciodată nu i-am spus ce simţeam pentru că el era diferit de mine şi vedeam că nu e interesat de persoana mea. În tot acest timp am trăit cu speranţă, vise, pâna nu am mai rezistat psihic, am simţit durere cu toate că practic nu am avut o relaţie. La scurt timp am început să vorbesc cu un băiat, care încet, încet a început să ţină la mine. Am fost o perioadă destul de apropiaţi până am decis eu, să rămânem doar amici. Faza e că băiatul acesta chiar mă apreciază şi doreşte să fim prieteni. Ştiu că e cumplit să nu-ţi fie împărtăşite sentimentele, dar în acelaşi timp nu pot să mă implic într-o relaţie doar de a nu-l face să sufere pe acest băiat, pe care îl privesc ca pe un amic. Încă sunt marcată de prima experienţă încât îmi e frică să mă mai ataşez de cineva. Pentru că dezămăgirile sunt cumplite. Nu ştiu ce să fac. Sper ca Dumnezeu să mă ierte şi lumineze! Mulţumesc.