Simt că înnebunesc

Ard în mine. Sunt o mizerabilă. Sufletul meu parcă ar fi un templu plin de amărăciune. Am tot la ce ar putea visa o fiinţă vie, dar măcinată sunt de povara grea a păcatului. Cred în Dumnezeu, dar am încălcat poruncile Lui şi nu ştiu dacă asta mai poate fi numită credinţă. Aştept cu înfricoşare judecata, ca să văd că defapt sunt si mai mizerabilă decât aveam închipuire. Inima mea e spurcată de păcate şi totuşi în ea mai încolţeşte speranţa. Nu ştiu de ce. Vreau la Dumnezeu, dar sunt atât de mârşavă încât uneori îmi e ruşine să mă şi rog Lui, pentru că nu merit nimic bun. Fărădelegea m-a îndepartat de El. Sunt o păcătoasă nenorocită care nu mai merită nimic. Şi iarăşi vine o nouă zi, un nou inceput , iar eu o irosesc din prostie, din lipsa de smerenie şi lipsa de credinţă a mea. Uneori simt că existenţa mea nu e decât un deliciu al necuratului. Îmi e ruşine să mă spovedesc, sunt timidă din fire şi nici nu ştiu cum se face. Dar am atâtea păcate, că dacă le-aş spune cu vocea aş uita multe din ele! Fiecare gând, fiecare acţiune pe care o fac are în ea un păcat. Nu mai ştiu ce să fac şi unde să mă ascund! Am urât pe fratele meu, singurul meu frate, i-am dorit răul şi moartea, iar acum îmi e ruşine şi scârbă de gândurile pe care le-am avut şi de vorbele pe care i le-am spus. Am urât şi o colegă de clasă. Am vorbit urât cu părinţii, am fost nemulţumită. Am fost desfrânată cu gândul şi cu vorba. Am neglijat un timp religia şi pe Dumnezeu. Am minţit de multe ori şi am luat numele Domnului în deşert. Am fost cuprinsă de egoism, trufie, vanitate, ură faţă de oameni, mândrie şi aere de superioritate faţă de cei care mănâncă carne. A avut pofte trupeşti. Mă mânii uşor şi strig şi judec când lucrurile nu se întîmplă după voinţa mea. Am avut idoli. Am avut gândul de a mă sinucide şi am amărât pe părinţii mei. Am invidiat pe cei mai bogaţi şi mai frumoşi fără să îmi dau seama că eu am defapt mai mult decât ei. Am copiat. M-a umflat de mândrie şi am căzut în plasa slavei deşarte când sunt lăudată. Nu am ţinut niciodată post şi nu am fost la Sfânta Împărtăşanie, atâta doar că de câteva luni nu mănânc carne. Am ascultat muzică diavolească, desfrânată, iar acum ascult doar pe Mozart. Nu am încredere în nimeni. Folosesc lacul de unghii, îmi vopsesc buzele, port pantaloni, nu îmi acopăr capul. Am amăgit cu bani pe părinţi. Nu i-am ascultat întotdeauna şi m-am certat deseori cu ei. Nu am destulă smerenie. Sunt un copil prost şi mârşav! Continui să păcătuiesc chiar dacă ştiu deja ce trebuie şi ce nu trebuie să fac…Vreau să fiu alta dar nu pot! Părinţii mei deşi sunt credincioşi, nu ar accepta să mă vadă dedicată religiei, pentru că, zice mama mea: „nu trebuie să te îndrepţi doar într-o direcţie, dar să fie un echilibru în viaţa ta”. Ştiu că e păcat acest mesaj al meu, că am scris aici toate păcatele mele în loc să mă duc la spovedanie, dar asta e. Nu ştiu ce să fac. Învăţ bine la şcoală, colegii mă au de o fată cuminte şi deşteapta dar nu sunt aşa! Când am văzut cât de ticăloasă şi de păcătoasă sunt am aruncat la gunoi toată părerea aia bună pe care o aveam despre mine… Iar acum simt că Dumnezeu nu o sa mă mai ierte. Mă macină şi gândul că atunci când vor veni timpurile sa pună tuturor cipuri o să cad în păcat, deşi acum îmi spun mie că nu îmi voi pune cip niciodată, pentru că ştiu că e semnul diavolului, nu ştiu ce minte şi ce gânduri o să am în viitor. Şi iarăşi concluzia e că sunt o mizerabilă şi o nenorocită care nici măcar nu are curajul să se spovedească. Orice nu aş face mă simt aşa şi aşa mă voi simţi întreaga viaţă. Am obosit….Doamne iartă-mă pentru că aşa sunt eu… Iertaţi-mă şi dumneavoastră, Părinte că v-am răpit timpul cu mesajul acesta de doi bani…