Bună ziua, Părinte. Vreau să vă povestesc despre păcătele mele şi chinurile pe care le am din urma lor. Întotdeauna am fost departe de credinţă, ultima oară când m-am spovedit, cu 5 ani în urmă, nici nu înţelegeam pentru ce fac asta, am făcut-o fără mustrare de conştiinţă, ci doar că aşa trebuie, aşa face toată lumea în post. Am făcut păcatul curviei, am trăit în desfrânare, în distracţii, nu observam pe nimeni din jurul meu. Mi se părea că tot ceea ce fac, e normal. Pe lânga aceste păcate de moarte, am mai păcătuit cu mândria, cu minciunile, cu ura, cu vorbirea de rău, cu bârfirea. Am fost în aşa păcate vreo 5-6 ani. Dar de la un timp am început să observ că unele din acele lucruri pe care le făceam, parcă le faceam în vis, de parcă nu eram eu, şi numai după ce păcătuiam, nu-mi venea să cred că eu am făcut acele lucruri, parcă mă trezeam din somn. Începuse să-mi fie rău, şi trăiam de parcă eram hipnotizată, aveam gânduri de sinucidere, nu vedeam sensul să mai trăiesc. Tot în această perioadă începusem să am nişte coşmaruri groaznice, din cauza cărora nu mai dormeam nopţile. Aveam nişte dureri de cap insuportabile, care au durat 2 ani de zile încontinuu. Eram total chinuită de diavoli şi de păcatele săvârşite. Dar nu m-am oprit, ci am mai mers la „clarvăzători” să văd ce mă aşteaptă în viitor. Şi de la un timp, acum un an de zile, a început să mi se lumineze mintea, am început puţin să mă rog, şi după ce mă rugam mă podideau lacrimile pentru păcatele făcute, şi plângeam ore întregi. Încetul cu încetul mă sileam spre mai multă rugăciune, şi tot mai mult mi se luminau gândurile şi mintea. N-am crezut că e posibil aşa ceva, dar uitându-mă la trecutul meu nu credeam că eu am făcut toate cele scrise mai sus, ci aveam senzaţia că toate s-au petrecut în vis şi ca prin ceaţă. Nu pot să explic acea stare prin cuvinte, aveam senzaţia că tot acel timp cineva s-a folosit de trupul şi sufletul meu, şi că nu eu eram aceea. Iertaţi-mă, părinte, pentru că scriu acestea, dar prima oară timp de 6 ani pot spune asta, şi m-am bucurat enorm când am găsit acest site. Vreau să spun că ceea ce s-a întâmplat cu mine eu cred o adevărată minune, căci ştiind singură în ce glod de păcate eram, eu am lăsat toate şi am început să cred în Dumnezeu şi să nu mă întorc la cele făcute. Cu lacrimi în ochi mă rog în fiecare zi şi în fiecare noapte lui Iisus Hristos şi Maicii Domnului şi cu mulţimi de lacrimi în ochi le mulţumesc că mi-au luminat cugetul şi inima şi nu m-au lăsat să mă pierd, şi mă rog ca şi în continuare să fie alături de mine ca să mă ajute să fiu vrednică de mila lor. Şi acum părinte cer sfatul Dvs în cele ce cel mai mult mă doare şi încă mă chinuie. Deşi l-am găsit pe Dumnezeu, încă nu am curajul să ajung la sfânta spovedanie. De două ori am postit şi am mers să mă spovedesc şi totuşi nu am îndrăznit să mă apropii de scaunul preotului. Mi-i ruşine şi mai îmi apar gânduri că încă nu sunt vrednică de aceasta, îmi zic că trebuie încă mai mult să mă rog, să mă căiesc din toată inima, şi apoi să vin. Mă chinuie foarte mult asta, vreau din tot sufletul să mă mărturisesc, dar nu am curaj. Sfătuiţi-mă părinte ce să fac şi cum să înving această ruşine şi neîncredere. Acum postesc şi citesc rugăciunile de dimineaţă şi de seară, citesc Paraclisul Maicii Domnului în fiecare zi, Canon de pocăinţă către Iisus Hristos, şi Îngerul Păzitor, acatiste. Ce aş mai putea citi pentru liniştirea sufletului şi pentru iertatea păcatelor mele până mă voi mărturisi şi voi cere canon de la părinte. Îndrumează-mă părinte şi iartă-mă, dar acum am mare nevoie de ajutor din partea celor cu credinţă curată şi puternică. Şi la începutul noii mele vieţi întru Dumnezeu aş fi bucuroasă de oricare sfat şi cuvânt de susţinere de la altcineva. Poate încă nu fac totul cum se cuvine, căci abea încep viaţa creştină, dar vreau din tot sufletul şi din toată inima să sporesc în dragostea către Dumnezeu.