Lumea si viata mea interioara

Părinte, cum sunt o fire mai retrasă, fără prieteni, singură, simt şi eu nevoia să vorbesc, să socializez, dar nu am cu cine şi nici nu ştiu să fac acest lucru, sunt timidă, introvertită şi sincer, nici nu-mi prea place să vorbesc. Pot să stau şi zile şi luni întregi fără să vorbesc. Dar, trăind în această lume şi nu în pustietate, scuzaţi-mi cuvântul şi observându-i pe alţii cum vorbesc, se distrează, socializând şi trăind clipa şi momentul, stau în prezent nu ca mine care stau singură cu gândurile mele departe într-un colţ retrasă şi chiar nebăgată în seamă şi dată la o parte de oricine. Am început de mică să-mi creez o lume a mea mai frumoasă decât cea din realitate de când eram încă copil de 9 – 10 ani, imaginându-mi atât situaţiile care au avut loc în realitate, iar eu le continuam în mintea mea cât şi alte imaginaţii de ale mele şi vorbind de una singură cu mine (izolată în camera mea) din lipsa de comunicare. Aceste imaginaţii şi închipuiri mă fac să mă simt bine, dar de multe ori decurg şi ajung chiar într-o stare care îmi fac efectiv foarte rău şi retrăiesc în anumite perioade anumite momente urâte din viaţa mea care nu-mi dau pace şi mă macină foarte tare şi nu pot trece peste ele. Atât în timpul zilei, cât şi înainte de culcare şi dimineaţa la trezire îmi imaginez anumite momente inventate în mintea mea, care mă mai veselesc puţin şi mă mai bucură şi astfel simt şi eu că trăiesc puţin în această „viaţă”. Acest lucru a devenit un obicei înrădăcinat foarte bine în mine şi în prezent o fac şi de o perioadă având internet am aflat cu stupoare că e păcat ceea ce fac eu şi că închipuirile, imaginaţiile sunt „podul dracilor” spre inima şi sufletul meu. Conştientizez acest lucru, îmi spun că nu mai fac, dar deja e patimă în mine, sunt în robia patimilor cum se spune şi nu pot scăpa de acest obicei cu care am crescut şi „m-am hrănit” cu „lumea” mea interioară. Doar când mă aflu în faţa calculatorului şi citesc despre acest lucru îmi spun că nu mai fac, dar…tot degeaba. Mă rog lui Dumnezeu, merg la biserică, ţin post, îmi fac rugăciunile, citesc cărţi sfinte, Acatiste şi Psaltirea (cam câteodată ultimele 2) dar atenţia, concentrarea şi luarea aminte merge greu, e dificilă… dar totuşi, tot e degeaba. Nu am duhovnic, sunt singură, numai eu şi cu Dumnezeu. Spuneţi-mi, ce să fac, cum să scap de această patimă care mă istoveşte, mă seacă, mă mănâncă toată pe dinauntru şi mă simt tare obosită şi istovită, simt că am trăit cât unul de 80 de ani când eu am doar 30 de ani şi propria mamă mă lasă în aceasta „lume” şi stare a mea. Nu mai învăţ nimic, nimic nu mă mai atrage, sunt pasivă, am lene mare, recunosc, îmi este greu să fac ceva, n-am ocupaţie, nu mai ştiu nici să vorbesc aşa de bine (nu ştiu să socializez cu oamenii, n-am curaj) chiar în timpul vorbirii parcă am lapsus, dar destul de multe şi uit multe cuvinte care sunt chiar uşoare de copii mici. Părinte, este adevărat că este păcat ca să-mi imaginez anumite lucruri plăcute (câte puţin) dimineaţa, în timpul zilei (din lipsă de …toate) şi seara înainte de culcare (care mă mai veseleşte puţinel şi-mi schimbă starea psihică, îmi ridică moralul din pământ sau poate este doar o EXAGERARE pentru că multă lume face şi psihologii recomandă acest lucru (imaginaţiile şi închipuirile). În biserică, văd pe alţii care merg la preoţi şi vorbesc cu ei despre problemele lor, iar eu nici atâta lucru nu am curajul să fac, nici de asta nu sunt în stare, să abordez pe un părinte (sau oricine altcineva), să întreb un lucru chiar nesemnificativ, parcă sunt înlemnită pe loc şi n-am curajul să mă aproprii, daramite să mai vorbesc. O rugăminte am: As dori ca tot ce am scris sa nu se publice dar doresc sa primesc raspuns, va rog frumos, nu stiu cum trebuie procedat acest lucru, sa nu apara intrebarea dar sa apara raspunsul dar poate gasiti o modalitate – va folositi de numele meu si subiectul mesajului meu. Sa nu radeti de mine sau sa va faceti alte ganduri legat de persoana mea, incerc si eu sa traiesc cum pot de una singura, chiar am probleme serioase, ajutati-ma!