Cum să ne mărturisim corect?

Dragă soră, uite ce cuvinte pline de avertisment spune Mântuitorul: “Fericiși – cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5:4) și “Vai voua, celor ce râdeți acum, că vă veți tângui și veți plânge” (Luca 6:25). Şi pe foarte bună dreptate. Tânguire cu adevărat, tân­guire şi lacrimi este tot timpul de acum. Cumplita suferinţă a cuprins întreaga omenire. Cumplite păcate îi stăpânesc pe toţi oamenii. Dacă ar vrea cineva să le cerceteze cu deamănuntul, dacă într-adevar ar fi cu putinţă să le cerceteze cu deamănuntul‚ nu va înceta sa plângă şi să se tânguiască. Toate s-au întors cu susul în jos, toate s-au amestecat. Nicăieri nu-i urmă de faptă bună. Şi ce-i mai groaznic e că nici noi nu ne mai dăm seama de păcatele ce ne stăpânesc şi nici nu ne ducem la alţii ca să le arătăm. Ne asemănăm cu un om plin de sănătate pe dinafară, dar mistuit pe dinauntru de o boală grea. Din pricina nesimţirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun şi săvârşesc fără frică fapte pline de primejdie şi de ruşine. Nu le este ruşine deloc de faptele şi cuvintele lor, ba dimpotrivă, se mai şi laudă cu ele. Se cred mai sănătoşi decât cei cu adevărat sănătoşi. Aşa suntem şi noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că suntem bolnavi. Când trupul ne este chinuit de o boală mică de tot, chemăm îndată doctori, cheltuim bani, luăm doctorii amare, răbdăm operaţii şi nu ne oprim să facem tot ce putem până nu izgonim boala din trupul nostru. Când însă sufletul nostru ne este îmboldit în fiecare zi de păcat, când ne este sfâşiat de patimile trupului, când e ars, când e aruncat în prăpastie şi e pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvânt. De asta suntem totdeauna reci şi nesimţitori, de asta nu suntem pregătiţi pentru săvârşirea vreunei fapte bune, de asta nu putem ajunge la căinţă, de asta nu putem să ne adunăm puţin sufletul nostru: nu ne gândim cum trebuie la păcatele noastre, nu cercetăm binefacerile date nouă de Dumnezeu, nu căutăm pe oamenii care au săvârşit fapte mari şi minunate. De asta am dat cu totul uitării faptele cele bune: nu suntem cumpătaţi când avem izbânzi în viaţă, când sîntem fericiţi; nu suntem sinceri, minţim când spunem tuturor, de nenumărate ori, că suntem nişte păcătoşi, nu urmăm pe vameş, care, hulit de fariseu pentru mulţimea păcatelor lui, a suferit cu răbdare hula şi a cules rodul purtării lui, căci s-a pogorât din biserică mai îndreptat decât fariseul (Luca 18:14). Noi însă nu ştim ce înseamnă a ne mărturisi păcatele, cu toate că suntem plini de nenumărate păcate. Ar trebui să fim încredinţaţi nu numai că am săvârşit nenumărate păcate, dar ar trebui să avem scrise că într-o carte în inima noastră toate păcatele noastre, mici sau mari, şi ar trebui să le plângem ca şi cum le-am fi făcut de curând. Aducându-ne aminte necontenit de păcatele noastre, putem înfrânge iute mândria sufletului nostru. Aducerea aminte necontenit de propriile păcate trage după sine un atât de mare bine, încât Fericitul Pavel îsi spunea deseori chiar păcatele iertate de Dumnezeu.Chiar dacă Dumnezeu ne-a iertat păcatele trecute şi spovedite, totuşi trebuie să ne aducem aminte de ele, deoarece amintirea lor este în stare să ne mişte sufletul şi să ne îndemne să iubim cu putere pe Dumnezeu. Atunci vom cunoaşte cât de covârşitor este harul lui Dumnezeu faţă de noi, atunci vom pleca ochii spre pământ, atunci ne vom smeri, când ne vom gândi la mulţimea păcatelor noastre trecute. Cu cât avem conştiinţa că am săvârşit păcate mai mari, cu atât ni se va muia mai mult sufletul. Fiind atât de nesimţitori şi atât de molatici, pe de o parte nici nu mai putem să ne mărturisim păcatele de mai înainte (cum putem să le mai mărturisim, odată ce ne-am obişnuit să nu le suferim nici amintirea?), iar pe de altă parte suntem cu totul gata de a săvârşi pe viitor altele. Bine ar fi să avem veşnic în noi trează amintirea păcatelor noastre! Frica de Dumnezeu să ne zguduie necontenit mintea, spre a putea alunga moliciunea şi usuratatea sufletului nostru! Căci, dacă tăiem şi acest frâu, cine va mai opri sufletul să se îndrepte fără teamă spre prăpastie şi să cada în adâncul pierzării?

Pentru asta dreptul David îsi punea necontenit înaintea ochilor pedeapsa viitoare, pentru asta plângea, pentru asta suspina; plângea şi suspina cu amar.

Prot Victor Mihalachi