Sărut mâna! Părinte Iulian, Am 36 de ani şi de 5 ani sunt singură. Locuiesc singură, părinţii sunt departe. Mama locuieşte în alt oraş, iar tatăl meu a plecat la cele veşnice, acum aproape 10 ani. Mi-am părăsit locurile natale, urmându-l pe cel ce mi-a devenit soţ şi cu care credeam că voi rămâne pentru totdeauna. M-am păstrat fecioară până-n noaptea nunţii, dar pentru el şi mama sa, n-a contat acest lucru. Mă credeau demodată. Singurul care m-a preţuit a fost socrul, care la câteva luni, a decedat. După circa doi ani, de la moartea sa, ne-am despărţit. Am suferit dar, am trecut şi peste asta. Problema este singurătatea, această otravă care-mi distruge sufletul puţin câte puţin, în fiecare zi. Nu sunt o femeie de moravuri uşoare, să-mi fac de cap, am tot sperat că bunul Dumnezeu îmi va trimite un om asemeni mie cu care să-mi împart bucuriile şi tristeţile. Dar, din păcate, am întâlnit doar persoane nepotrivite, care-şi doreau doar desfrâu şi nu o familie. Iubesc foarte mult copiii, îi consider îngeri pe Pământ şi mă doare că nu am şi eu măcar unul. Când n-am să mai fiu pe această lume, cine-mi va pune o floare pe mormânt şi-mi va rosti o rugăciune? Cine mă va plânge? Atunci, care-i rostul meu pe această lume? Întreb nu din disperare, ci pentru a înţelege şi astfel, pentru a putea trece mai uşor peste clipele grele de singurătate. Poate că dvs. îmi veţi putea da un sfat care să mă ajute să merg mai departe, cu credinţa în bunul Dumnezeu. Doamne ajută!