Nu pot nici uita daramite ierta

Părinte, eu am citit multe cărţi religioase şi am învăţat câte ceva din ele şi pe site-ul dvs, am citit şi de pe net, dar eu aici am o problemă foarte gravă: oricât citesc, în special despre ce am eu nevoie şi anume: de a uita, de a ierta aproapele, eu, la acest capitol nu pot să-mi iert familia, nu pot pentru că am ajuns ce sunt din această cauză (familie) şi tot trecutul meu care numai rău e veşnic în prezentul meu şi în prezentul familiei, sunt marcată, mă doare şi nu pot trece peste. Nu-mi spuneţi să mă spovedesc, că nici nu am duhovnic deloc, ştiu că nu e bine dar, ce să fac? În mintea mea, ei sunt veşnic prezenţi în gândurile mele şi numai de bine nu gândesc despre ei, tot răul, îmaginaţii, închipuiri rele şi mai puţin bune am dar nu pot ierta. Şi tot o problemă legată de aceasta: nu pot sta în prezent, veşnic pun în mintea mea scene şi imaginaţii, am închipuiri în permanenţă, adică visez cu ochii deschişi, în lumea mea interioară şi nu pot să „ies” de acolo, nu pot sta în prezent, nu pot ierta şi nici nu pot trăi ca orice om normal, sunt şi o fire retrasă şi n-am pe nimeni alături de mine, sunt singură pe lumea aceasta. Ce să mai fac, că nu mai ştiu, deznădăjduiesc foarte des şi aflându-mă în această stare, ajung să-mi fac păcate foarte grele, îmi doresc moartea, în mintea mea veşnic îmi doresc şi-mi imaginez sinucidere şi doar la aceasta îmi stă gândul. Iertaţi-mă, dar am ajuns să mă şi blestem atât pe mine, cât şi pe cei din familie, cei apropiaţi cu toate că nu chiar îmi urăsc familia, când mă gândesc la ei, chiar simt milă şi puţină afecţiune, dar în acelaşi timp îi şi urăsc, deci îi şi iubesc, dar îi şi urăsc, ambele stări contrarii am despre ei. Ajutaţi-mă, că nu mai pot, nu-mi iubesc viaţa şi mi-aş fi dorit să nu mă fi născut niciodată, în veci de veci. Într-o perioadă din viaţa mea, atât de rău am ajuns, încât însăşi propria mea minte repeta întruna cuvântul moarte, îmi doresc să mor sau ceva de genul acesta, nu mai ţin minte exact cum spusese adică mintea mea spunea, nu eu spuneam ci eu îmi auzeam propria mea minte că cerea moarte, stăteam şi ascultam cum mintea mea vorbea şi m-am îngrozit când auzeam ce spunea, opusul rugăciunii minţii, am obţinut „harul, duhul” minţii dar al morţii, nu e har, dar, nu ştiu cum să-i spun, sper că m-am făcut înţeleasă, că nu ştiu cum altcumva să mă exprim. Spuneţi-mi ce să citesc, ce să fac, că post ţin, dar numai trupesc, că sufletesc nu merge, sunt un mare dezastru, vă rog din suflet, ajutaţi-mă, să trimit acatist în Sf. Munte Athos, ce să fac, rugaţi-va pentru mine, vă rog mult de tot, daţi-mi sfaturi, orice.