0
0

Bună seara. Legat de întrebarea cu nr.15869, dar şi nu numai. Am să vă zic şi eu ceva. Şi tatăl meu era violent, mai ales când era băut. Mereu îmi zicea „că mai bine mă lăsa la spital, când m-a născut, decât să mă fi crescut şi să nu fi ştiut ce creşte”? Eu născându-mă prematur, am stat mult timp la spital, din spusele părinţilor. Întrebarea mea era „de unde să ştii ce creşti, dacă tu ca părinte nu-mi dai educaţia care trebuie”, ce ştia el din înainte cum am să fiu eu pe viitor? Şi întrebarea asta i-am pus-o şi lui de multe ori şi îi ziceam că poate era mai bine, dacă mă lăsa la spital, aşa scăpa de o „belea” ca mine, decât să fi crescut în aşa familie doar în certuri, scandaluri şi beţie. Nu era Crăciun, An Nou sau Paşte să nu fi fost băuţi, şi peste an la fel, mai ales când ieşea vinul, eu cu fraţii mei niciodată nu i-am văzut treji, rar se întâmlpa să fie şi ei ca oamenii de sărbatori. Şi totuşi nu mereu s-au comportat urât când erau băuţi, au fost şi perioade frumoase, dar mai puţine. Şi când erau treji, au fost perioade plăcute cu ei, dar tot aşa puţine. Doar când s-au îmbolnăvit, au început să fie şi ei mai buni, şi au lăsat-o mai moale cu băutura şi atunci îmi era mie milă de ei, cum se plângeau de durere. Că din cuvinte cum ar fi (mă scuzaţi de cuvintele urâte pe care le spun (tatăl meu le spunea), atât băut, cât şi când era treaz), nu mă scotea din,”căţea, curvă şi haimana”, mai mult mă şi blestema „să dea Dumnezeu să nu mai ajungi ziua de maine”, eu care niciodată nu i-am creat probleme. Că ne mai certam sau că nu-l ascultam de multe ori? Era din cauza băuturii, dar să-i creez probleme de gen ca: să umblu din bărbat în bărbat, sau să-i fi adus copiii să mi-i crească, asta niciodată nu am făcut. Şi nici în ziua de azi. Sunt o persoană liniştită, ba chiar mai mult am ajuns să am şi frică să mă pot căsători, temându-mă să nu fie unul cum era tatăl meu. Sunt multe altele care, nici nu vreau să-mi mai aduc aminte şi cum se mai spune să-i lăsăm acolo unde sunt să se odihnească, ei părinţi fiind decedaţi amândoi. Este păcat şi foarte urât să vorbeşti despre părinţii tăi aşa ceva, eu evitând să mai ies cu ei pe stradă la cum se comportau îmi era ruşine mie, ei nu aveau nici cea mai mică remuşcare pentru faptul cum se comportau. Mama fiind şi ea o persoană rece, şi ea bea.Vă rog să mă iertaţi că vin cu aşa ceva pe site-ul dvs, dar este o cale să te poţi descărca (tu persoana care suferi) la nişte persoane (fie ele şi necunoscute, uneori face mult mai bine să te descarci la nişte persoane necunoscute şi străine, decât la prieteni, cunoscuţi sau fraţi de multe ori ştiind că mai târziu are să vorbească sau să te critice), care au toată tăria şi multa răbdare de-a asculta unele persoane ca noi, cu probleme cu poveşti ca acestea, care ele din păcate fiind cât se poate de adevărate. Că-mi citeşte toată lumea povestea? Nici o problemă, ele fiind şi în ziua de azi, confruntându-te cu ele zi de zi. Asta e viaţa cu bune şi rele, aşa cum e, trebuie să mergem înainte. Şi totuşi puţin m-am resemnat cu această problemă a părinţilor, ea şi în ziua de azi fiind prezentă mereu şi parcă m-ar urmări, cu toate că eu de mult nu mai sunt în acel anturaj. Doar din ce aud şi… da, din ce trăisc în prezent surorile mele mai mari. Mulţumesc pentru că m-aţi ascultat. O seară bună.

  • a întrebat 11 ani ago
  • last edited 3 săptămâni ago
  • You must to post comments
0
0

Dragii noștri, pot să vă spun altceva. Povestea vieții Dvs. este pentru fiecare dintre cei care zic că nu se mai poate de trăit un exemplu de răbdare, care demonstrează că se poate! Cu tot greul, cu toate necazurile, trebuie să mergem înainte!

Prin răbdarea voastră, vă ve-ți dobândi sufletele voastre! Mulțumesc pentru această mărturie!

Preot Iulian Rață

  • You must to post comments
Afișare 1 rezultat
Răspunsul tău

Te rog să te mai întâi pentru a trimite.