Bună ziua. Am un defect aşa îl numesc eu. De obicei eu sunt retrasă, îmi place să fiu singură şi asta cred că nu face bine. Dar în momentul când cred şi eu că am prins încredere într-o persoană şi încep să-i spun ce am pe suflet, văd cum după 4-5 zile, o săptămâna se năruie totul şi mă face să mă simt rău. După perioada aceea îmi pare rău că am zis ce am avut pe suflet la acea persoană. Sunt retrasă, nu-mi place să fiu în companie cu cineva, dar când eu cred că am dat de persoana potrivită (să mă asculte sufleteşte), atunci sunt deschisă nu îmi place să mint, să mă ascund, spun adevărul (de obicei eu spun adevărul) şi iarăşi cred că asta nu e bine. Că se spune să nu spui tot la orice persoana străină. Dar eu cui să-i spun, am o soră, dar ea are problemele ei. Dacă mai vin şi eu cu ale mele (cum de obicei spune ea că sunt prostii), prefer să nu îi mai spun mimic, ea din 2 vorbe şi 3 cuvinte m-a pus la punct, nu mai îndrăznesc să-i zic nimic. Un preot duhovnic nu am şi cred că nici la preot nu aş îndrăzni să spun ce am pe suflet (nu sunt păcate aşa cred eu) de pacate m-am spovedit. Bine în mare parte, din acelaşi motiv să nu spună şi dumnealui ca sora mea că sunt prostii. Am dat peste acest site din greşeală şi m-a făcut curioasă să vad despre ce se vorbeşte şi văzând despre ce e vorba, am îndrăznit şi eu să vă scriu şi să vă zic durerea mea. Mă rog dimineaţa şi seara şi câteodată în cursul zilei mai zic şi câte un acatist. Ce vreau să ştiu dacă este bine să ai aşa încredere şi să fii aşa deschisă cu persoanele străine. Dând greş de fiecare dată dupa un aşa episod, mă face şi mai mult să mă închid în mine şi să fiu şi mai retrasă, punându-mi în gând să nu mai supăr pe nimeni cu toate prostiile mele. Mulţumesc că aţi dat atenţie şi la problema mea.