viața de zi cu zi

Sărut mâna, părinte şi mă iertaţi pe mine păcătoasa. Am probleme şi vă rog să mă ajutaţi şi pe mine cu unele sfaturi. Încă din tinereţe cu o vârstă a copilăriei am început a trăi în desfrânare.  Păcatul meu s-a agravat foarte tare şi aşa în jurul vârstei de 16 ani am rămas însărcinată. În acel timp nu ştiam de credinţă, de Dumnezeu ştiam, doar că nu trebuie să știe lumea și chiar nici așa nu m-am oprit. Nu mi-am dat seama că sînt însărcinată și cînd aveam 5 luni, o mătușă și părinții și-au dat seama. Au început problemele în familie și au hotărît să avortez. Nu mai știu  dacă am avut ceva de spus ori nu, dar în cele din urmă am avortat. Nu am avut pe nimeni să mă ajute în alt sens, sau să-mi dea altă soluție și cum nu știam dacă e bine sau rău, am făcut păcatul. După acest mare păcat am continuat a trăi același stil de viață ca înainte, avînd în cap ideea că dacă am făcut la primul copil avort nu mai pot rămâne însărcinată. Anii au trecut și-n același stil de viață am întâlnit pe actualul soț. Cu el am continuat să trăiesc necăsătorită câțiva ani și venind mai multe probleme asupra noastră mi-am dat seama că numai Biserica și  Dumnezeu mă poate salva din păcatele mele. Bunul Dumnezeu ne-a ajutat și ne-am căsătorit  și ca la început, fără ajutor, având probleme economice nu ne-am pus problema că ar trebui să avem copii. Cîteodată dacă ziceam ceva la soțul meu, zicea că nu trebuie copii, avem timp. Eu știind păcatul care l-am făcut, mă gândeam că e bine că soțul nu vrea copii, că Dumnezeu m-a pedepsit să nu am și așa nu trebuie să dau prea multe explicații. Au trecut anii și avînd o situație mai bună, am început să spun soțului că ar trebui să mergem la medic să vedem ce se întâmplă și poate rămân însărcinată. Soțul zicea că el nu vrea copii cu tratamente să iasă cu probleme sau cine știe ce. Eu mă consolam cu gândul că e voia lui Dumnezeu și așa mă pedepsește pentru avortul ce am făcut și ziceam să facă Dumnezeu ce vrea cu noi. Au trecut anii, acum am 43 de ani, avem de toate, dar pe mine mă chinuie păcatele care le-am făcut și gândul că nu am făcut nimic pentru a avea copii. Soțul nu se preocupă tare, zice că așa a vrut Dumnezeu și că avem nepoți. El știe că mie îmi pare rău, dar nu știe că sufăr în tăcere și ani de  zile când plâng pentru păcatele mele. Mă rog la Dumnezeu pentru păcatele mele și să mă pedepsească cum vrea el, dar aș vrea să fac ceva și nu știu ce, din cauza că soțul nu vrea nici  să adoptăm, doar dacă ar fi poate din familie. Vă rog să mă ajutați și să-mi spuneți ce pot face pentru a simți că fac și eu ceva pentru păcatele ce am făcut. Este păcat că nu am mers la medici pentu a avea copii, sau e bine ca m-am lăsat în voia lui Dumnezeu? Vă cer iertare și Dumnezeu să vă dea sănătate și ajutor în acest post și pe mine păcătoasa să mă iertați.