divort

Părinte, am divorţat de curând după 15 ani de căsătorie, timp în care nu am avut niciodată alt scop decât căsnicia mea. Soţul meu nu gândea la fel: orice ideie, sfat venit de la alţi apropiaţi (rude, prieteni, colegi, vecini – nu toţi de cea mai bună calitate şi cu bune intenţii) erau mai bune decât tot ce discutam în casă. După a treia părăsire a familiei (în ultimii 5 ani, ani în care eu am susţinut familia, cheltuielile curente şi ratele la bănci), am refuzat să îl mai reprimesc acasă şi am divorţat. Nu avem copii – că nu i-a dăruit Dumnezeu, noi am fi vrut (nu am avut nici o sarcină, niciodată); acum am înţeles voia Lui. M-am spovedit, părinte, cu suspine şi lacrimi, că o vină e şi de partea mea, dar sigur din dorinţa de a îndrepta ce mergea prost – căsnicia noastră fi putut fi mângâierea noastră pe pământ, dacă şi el ar fi gândit la fel.. Problema mea e că nu-mi pot scoate păcatul despărţirii din cap – adică al divorţului, despărţirea a iniţiat-o el de 3 ori şi s-a reîntors cu regrete declarate şi şantaje emoţionale (ameninţări cu sinuciderea, etc..) Am primit dezlegare şi m-am împărtăşit, dar am conştiinţa încărcată, inclusiv cu suferinţa părinţilor lui, pe care el i-a minţit cu neruşinare tot timpul, iar eu i-am scutit de adevăruri dureroase şi greu de crezut pentru ei. Nu a existat şi nu există altcineva în viaţa mea, dar nu golul emoţional nu îl poate umple el: nu mai simt nimic, nici măcar nu îl urăsc. Mă rog zilnic pentru liniştea lui şi a părinţilor lui. Dar nu mă simt uşurată de păcat.. Mai pot face alţi paşi, părinte, să mă uşurez ? Nu-mi iese din cap că am fost cununaţi în biserică şi nu pot scoate verigheta de pe deget. El nu mai reprezintă nimic pentru mine, decât tristul meu trecut, dar Dumnezeu ce zice? De iertarea Lui am nevoie, de lume nu mă doare. Pot cere şi alte canoane, rugăciuni, slujbe care să mă ajute să mă simt iertată? Sărut mâna de ajutor!