Trec printr-o perioada groaznică. Soțul meu se poartă foarte indiferent cu mine, de multe ori îmi vorbește urât. Nimic din ce fac nu e bine. Dacă mă îmbrac mai modest, arăt ca o „pocăită”, dacă mă aranjez, am pe altul. Mereu îmi reproșează că de ce nu mă aranjez (haine la modă, machiaj) așa cum făceam mai de mult, ca să fie „mândru de mine”. Parcă undeva în Biblie scria că femeile trebuie să placă bărbaților. Oare greșesc prin faptul că nu mă împodobesc și nu mă îmbrac la modă? Mă tem ca nu cumva din cauza asta el să se uite la alte femei. Adesea mi se pare că nu mai există nici un fel de iubire între noi, doar ne suportăm reciproc de dragul copilului. Numai copilul mă mai oprește să nu mă duc în lume, undeva departe de tot. Nu știu cum aș putea să fac să revină înapoi iubirea pe care o aveam față de el. Ce e și mai grav e că aș putea întâlni un bărbat care să se poarte frumos cu mine și să fac vreun păcat și mai mare. De fapt, în gândul meu deja l-am înșelat, deja am divorțat, deja sunt cu altul (nu unul real, evident, ci unul perfect, imaginat de mine, care probabil nici nu există), ca și cum aș „merita” să fac toate astea, ca să fiu „fericită”. De fapt știu sigur că nu aș fi fericită, pentru că păcatele sunt ca drogurile, după ce trece euforia, rămâne durerea și scârba. Mă tem foarte mult de asta și câteodată mă rog să mă scape Dumnezeu din starea asta, că mie mi se pare că nu mai am nici o putere. Nu mai am nici dispoziție să mă rog, nici să mănânc, nici să dorm, pur și simplu simt că mă îmbolnăvesc. Mă simt ca și cum aș fi pe moarte.
- B.G. a întrebat 11 ani ago
- last edited 2 luni ago
- You must login to post comments
Dragă soră, înţeleg că este foarte greu să fii nedreptăţit, neînţeles şi poate chiar şi neiubit. Dar fiecare din noi are de dus o cruce. Şi a nimănui nu e mai grea decât poate el duce. Nu trebuie să daţi voie gândurilor să vă ademenească că aţi putea fi fericită cu alt bărbat. Acesta aşa cum e, e jumătatea cu care v-a unit chiar Dumnezeu. Şi cât de greu nu ar fi, trebuie să răbdaţi şi să cereţi de la Dumnezeu putere şi dragoste, pentru că să mergeţi împreună pe calea mântuirii.
Şi vreau să vă aduc aici şi o mică istorioară, care la sigur va fi ziditoare şi pentru dvs.
O femeie avea un sot care căzuse în patima betiei.
Îi era din ce în ce mai greu să îl rabde, dar îl răbda. Chiar dacă uneori simtea că nu mai are nici un pic de dragoste pentru el, ea avea grijă de el pe cât putea. Odată, într-o toamnă, când începuseră ploile, ea i-a cumpărat o pelerină nouă. Dar, după câteva seri, el a venit acasă fără pelerină. O dăduse pe două sticle de votcă. Cum a intrat în casă, a început să înjure.
Pe femeie au năpădit-o lacrimile. Se ruga plângând:
– Doamne, ajută-mă, că nu mai pot! Până când o să îl mai rabd? Până când o să mai suport înjurăturile lui? Oare mai are rost să stau lângă el? Ajută-mă, Doamne, că nu mai pot!
Noaptea, femeia L-a visat pe Hristos, Care se înfăsurase în pelerina pe care betivul o vânduse. Hristos i-a spus:
– Nu plânge, femeie, că orice faci spre binele sotului tău, pentru Mine faci. Nu voi trece cu vederea nici cea mai mică jertfă a ta!
Trezindu-se din somn, femeia s-a dus la părintele ei duhovnic, să îl întrebe dacă visul ei fusese de la Dumnezeu, de la fire sau de la diavol.
– De la Dumnezeu a fost, soro. Hristos vrea să îti dea putere să duci această cruce grea. Să nu micsorezi eforturile pe care le faci pentru a-l ajuta pe sotul tău să revină pe drumul cel bun. Si, chiar dacă el se poartă urât cu tine, tu poartă-te frumos cu el. Oricum ar fi, e bărbatul tău. Si să nu te mândresti că ai avut acest semn dumnezeiesc. Că prin mândrie Îl pierzi pe Hristos, si pierzi mântuirea. Si ce folos că L-ai văzut în vis, dacă nu Îl vei vedea pe lumea cealaltă, unde Îl văd toti credinciosii care se desfătează de bucuriile ceresti?
Întru răbdarea voastră veţi mântui sufletele voastre…
Prot Victor Mihalachi
- Guest a răspuns 11 ani ago
- You must login to post comments
Te rog să te autentifici mai întâi pentru a trimite.
