Boala Alzheimer

Bună ziua, Sfinte Părinte. Pe mine mă frământă foarte mult starea de sănătate a bunicii mele. A fost profesoară toată viaţa, o femeie deşteaptă, bună, înţelegătoare. Deşi locuiam aparte s-a ocupat mult de educaţia noastră, ne-a învăţat să scrim, să citim, ne citea poveşti, ne alinta mereu. De la căderea URSS şi redischiderea bisericilor mergea la biserică din sat şi ţinea posturi (chiar dacă avea diabet zaharat). Un an în urmă, la 78 de ani, au apărut primele simptome ale bolii Alzheimer, şi de atunci această boală a progresat foarte mult. Până acum nu ne-am confruntat niciodată cu aşa ceva, şi, dacă sincer, este o boală straşnică. Acum, practic, nu mai are momente de înseninare, este foarte tulburată, are halucinatii, nu îşi recunoaşte familia şi face numai stricăciuni prin casă. Boala nu se lecuieşte şi ceea ce o aşteaptă este încă mai rău. Deja i-am despărţit cu bunelul (care merge greu) şi locuiesc bunelul la o fiică, şi bunica la alta. Suntem nevoiţi deja să o încuiem în casă, mai departe de chibrituri şi obiecte ascuţite, întrucât acţiunile ei sunt absolut ilogice şi poate chiar să o apuce razna pe dealuri şi să nu o mai găsim. Noi toţi ne aflăm într-o aşa o stare ca şi cum ea deacum nu mai este cu noi, nu mai avem soţie, mamă, bunică. A rămas numai chin. Vreau să întreb cum vede biserica astfel de afecţiuni degenerative ale creierului şi cum trebuie noi să ne comportăm corect faţă de ea şi să ne smerim cu această situaţie.