despre relatiile de cuplu si fertilitate

Sărut mâinile Sfinţiilor Voastre, cinstiţi Părinţi! Eu şi soţul meu suntem căsătoriţi de 5 ani, după o prietenie scurtă, în care am stabilit curând nunta, pentru a ne feri de desfrânare. Eram convinşi, şi suntem şi azi, că suntem făcuţi unul pentru altul. Ambii suntem nişte firi blânde şi altruiste, simţitori la suferinţele celorlalţi, mai înclinaţi spre partea spirituală decât cea materială. La început, eu eram mai evlavioasă, lui i-a plăcut asta la mine şi încă din timpul prieteniei noastre a spus că vom ţine posturile amândoi, a venit şi s-a spovedit la acelaşi Părinte la care eu mergeam, lucru ce îl facem şi în prezent. Apoi, a început să vină tot mai des şi la slujbe şi tot mai mult iubeşte Sfânta Biserică. Sufleteşte suntem clar un întreg, şi se poate simţi ce sentimente frumoase avem unul faţă de altul chiar şi de cei din jur. Este însă o problemă la noi, aceea a apropierii trupeşti, anume că pasiunea la noi este foarte mică. Posturile nu le călcăm trupeşte, şi aici el s-a impus de prima dată, zicând că degeaba ne abţinem de la celelalte dacă nu respectăm întru totul. Deşi fiind abia la începutul căsătoriei, eu am înţeles, ceea ce m-a durut a fost că a respins brusc apropierea mea într-un moment din timpul postului faţă de el, şi categoric, zicând aceste cuvinte. Aşa, noi am continuat şi până azi ne înfrânăm în aceste perioade, ceea ce este desigur frumos, căci şi eu mă gândesc că Maica Domnului, Domnul Hristos şi Sfinţii merită orice sacrificiu, şi toată preţuirea şi cinstirea noastră prin păstrare şi înfrânare. Este greu însă, că având în vedere perioadele când nu putem avea relaţii, nici în afara acestora nu ne întâlnim prea des trupeşte, căci soţul meu este, cum spune el, ,,mai cuminte,, Fiind medic, mai petrece apoi şi multe nopţi în gardă. Iar actul dragostei trupeşti între noi, se petrece rar, rar de tot pot spune, şi parcă aşa, doar ca să fie. Nu simt deloc că m-ar dori, din contra, parcă dacă eu nu aş mai aminti din când în când în lună, am putea chiar uita că trebuie între noi să mai fie şi unirea fizică. Eu am acum 28 de ani, el 32. Ambii suntem cu o condiţie fizică plăcuta, şi totuşi…Mă apasă tare mult, chiar mai mult ca orice, şi că nu am rămas însărcinată în aceşti 5 ani! Vă mărturisesc că 1 an şi jumătate din cauza că lui îi era frică (eram cu o situaţie materială precară) ne-am păzit printr-o metodă neabortivă, şi pentru ca Sfinţiile Dvs. mi-aţi spus, am înţeles că tot şi aşa, e mare păcat. După 1 an jumate, tot săraci eram, dar parcă ni s-a luat o pânză de pe ochi, şi mai ales lui, că dinspre partea mea n-a fost iniţiativă, doar păcat că am fost slabă şi am acceptat, cu paza. M-am spovedit la Părintele Duhovnic, acum mă căiesc din toată inima, că uite, ţi se poate întâmpla aşa, să nu mai vina pruncul când tu vrei, ani şi ani, şi tare greu este! Acum încerc să îndemn pe toate fetele pe care le cunosc să nu facă prostia mea! Dar oamenii parcă sunt orbi, contracepţia a devenit ca bună-ziua în timpurile noastre printre creştini. Cine te aude de copii mulţi, te crede cam prost şi înapoiat. Dar fiecare om e liber. Eu acum admir tare mult familiile numeroase! Deseori, atât mă sfâşie, când văd oameni care nu sunt deloc evlavioşi, la care desfrânarea şi contracepţia sunt în firea lucrurilor, şi totuşi, primesc prunci la cheremul lor. Şi am senzaţia că pe cel aplecat spre religiozitate Dumnezeu mai tare îl pedepseşte, pentru a-l trage de mânecă, şi asta doar pentru că tare şi Dumnezeu îl iubeşte, şi nu vrea să-l lase în neadevăr. Dar vai, Părinţi dragi, îmi este foarte greu! Uneori am senzaţia că din cauza posturilor, acestor lipse de apropiere fizică îndelungate relaţiile noastre conjugale sunt aşa reci, şi mai mult ca nişte automatisme! Priviţi ce ispite! Că uneori nu ştiu nici eu ce să mai cred, ori cum să fac să echilibrez situaţia, căci parcă simt că daca noi vom continua tot aşa, nu voi putea deveni mamă, aşa cum de când mă ştiu mi-am dorit. Ceva parcă nu este bine, ori mă stânjeneşte, îmi pare mie că nu aşa ar fi normal între soţi să fie. Şi parcă exact în perioadele fertile ale lunii, dacă nu este post, la sigur atunci se iveşte ceva şi nu putem avea intimitate! Dar mai ştiu şi una că până la urma dacă îţi doreşti cu adevărat, îţi găseşti prilej, ori la soţul meu, asta este totuna, că el nu prea are chef să punem asta pe primul plan, adică practic, pe noi! Acum ce a mai început să înţeleagă în teorie, tot vorbind cu el, dar la practică stăm tot cam prost. Ispite tot apar, şi noi doi, tot la urmă rămânem, de parcă orice altceva (serviciul, apoi prietenii, rudele, cunoscuţii cu problemele şi nevoile lor) ar fi mai importante. Mă tem să nu ne afecteze căsnicia pe parcurs, (căci noi nu ne relaxăm deloc, chiar şi în concedii se ivesc numai prostii, mici îmbolnăviri ale soţului, ori dureri de spate, ori stress cumplit după efortul depus la lucru – e adevărat că munceşte şi foarte mult) şi îmi doresc mult copilaşi, iar vremea trece. Mi-a trecut pe la urechi de la soacra mea că socrul meu ar fi fost tot aşa, un bărbat extraordinar, şi chiar pot zice că este, dar liniştit în privinţa vieţii conjugale.O semăna cu taică-su, mi-am zis, deşi aceasta totuşi nu mă ajută să mă simt mai împlinită, dar măcar nu-mi fac alte gânduri. Soacra a avut totuşi copiii. Să fie probleme de fertilitate la noi? Sunt foarte abătută şi am nevoie de un sfat de la Sfinţiile Voastre. Cum să facem să aprindem un foc între noi, acela care ar trebui să fie normal între doi tineri? Eu nu sunt genul de femeie care să facă teatru şi atmosferă prin casă în faţa lui, nici el genul care să guste. Apoi, din educaţie, ştiam că bărbatul este din fire un cuceritor şi un pasional, că n-are nevoie de artificii, dimpotrivă, e construit spre perpetuare. Am avut însă parte de surpriză aceasta cu soţul meu, un caz atipic aş spune, şi nu ştiu cum să gestionez situaţia. Vă rog din suflet să-mi acordaţi părerile Sfinţiilor Voastre, şi să mă sfătuiţi!