violenta

Bună ziua, dragi părinţi. De châteva ori tot încercam să scriu să vă cer sfatul, am duhovnic eu, însă deocamdată nu pot să cer sfatul, din motiv că mănăstirea e departe şi acolo doar cu maşina, adică cu toata familia ne ducem şi doar duminica, iar spovedania se face sâmbetele, al doilea motiv, până acuma a văzut parintele ca suntem o familie bună şi n-aş vrea să-l întristez cu problema mea.Copilăria am trăit-o într-o familie unde scene de violenţa vedeam cu sora mai peste o zi, veşnic eram refugiate de acasă, groaza din ochii mei nici acum la cei 35 de ani nu a dispărut, văzând cum tata o bătea pe mama. Ei dupa ce ne-au căsătorit, au divorţat, că până aici a putut mama suporta, până la primul insult, acuma de 14 ani trăieşte singură fără nici un bărbat. A venit timpul şi m-am căsătorit, am început să mă îmbisericesc, măcar că am dovedit înainte de căsătorie s-o întrec pe Maria Egipteanca, de asta şi spusesem că Doamne ajută, dar toate greutăţile din familie le voi trece ca răsplata păcatelor mele. În timpul de faţă avem 14 ani de căsnicie unde am crescut patru copii fără să vadă violenţa în familie, au fost scandaluri, vorbe înjosite. Am învăţat copii să iubească ambii părinţi egal, spunându-le că-s cei mai fericiţi copii din lume, că nu ştiu de un tată pe care l-am avut eu. Despre soţ pot să spun că lucrează, aduce banul în casă, nu e alcoolic, în dreapta nu se duce, mai pe scurt e un tată bun, numai că chând se uită vre-un film, devine ca eroii de acolo, nu vede, nu aude şi e agresiv chând îl întrerupi. Într-o seară, uitându-se la film, eu mă ocupam de copii şi l-am rugat să se uite după fiica mai mică, el n-a facut-o aşa că m-am ridicat sus şi am început să vorbesc cu el, a început să strige la mine, eu şi mai tare, atunci a luat o sticlă de plastic şi mi-a dat cu ea în cap, eu l-am împins, lângă noi era fiica mai mică, care a început isteric să plângă, ceilalţi copii erau în alte odăi şi Slavă Domnului n-au văzut chând tatăl lor m-a lovit cu pumnul de mi-a spart buza şi m-a împlut toată de sânge, eu fiind în a 25-a săptămână de sarcină. Am rămas ecou, eu cea care răsuflam prin el, mă rugam zilnic să mi-l aducă Dumnezeu sănătos acasă, îl iubeam fiindcă îi iertam toate năravurile din trecut, înjosirile şi beţiile. Am crezut că am reuşit să fac o familie creştină, acum am rămas doar cu un gol în suflet, în fiece zi chând nu e nimeni acasă, nu mă pot opri din plâns, sunt strânsă într-un colţ, din care nu văd ieşire, eu una ştiu că copiii trebuie să trăiască cu mama şi tata, apoi asta mi-am ales eu calea mântuirii de a naşte prunci şi de a-i educa. Desigur că au văzut copii în ce hal eram şi a treia zi le-am spus că acestea îs doar probleme dintre mine şi tata, ei trebuie să-l asculte şi să-l iubească în continuare, la fel şi el şi-a cerut scuze, însă ca femeie, mă simt umilită, singură şi înjosită. Mă strădui să fiu mai veselă cu copii, toate obligaţiunele zilnice le fac, dar nopţile nu dorm, mă rog să mă ajute Dumnezeu să-l pot ierta şi mai ales să pot uita de incidentul acesta, nu pot să stau cu soţul meu la masă, nu pot să dorm, nu vreau să mă atingă, nu ştiu chât va suporta şi el să trăiască cu mine numai de dragul copiilor, căci nu suport să mă atingă. Ştiu că dacă n-o voi făcea-o ca bărbat mai târziu va căuta în altă parte, astfel păcătuind eu, că i-am dat acest motiv. Toate rudele ne ştiu de o familie fericită, eu la nimeni n-am povestit de asta. Doamne ajută-mă, dar nu ştiu cum mai departe să trăiesc, n-a trebuit să mă lovească, mai ales că ştia că eram psihic afectată deja de violenţă.