Nu stiu cum sa procedez

Sărut mâna, Părinte! Acum în viaţa mea este o perioadă dificilă, cam de mult timp. Părinţii mei sunt divorţaţi de când încă eram mică. La moment deja şi eu am o familie şi un copilaş mic. Cu tatăl meu nu am comunicat de la divorţul părinţilor, eu eram mică, el nu-şi dădea interesul. Tot fiind mică, la acea vârstă (10 ani) am încercat să ţin legătură cu tata, dar el de fiecare dată avea alteceva de făcut. Acum că au trecut 20 de ani, am aflat că tata este bolnav. Am mers să văd de ce are nevoie. L-am găsit la spitalul de tuberculoză într-o stare groaznică. Tot acest timp el nu a încetat să consume alcool, foarte mult, nu a avut grijă să aibă unde să trăiască. În casa unde trăia e cum ar fi afară doar că sunt 4 pereţi ca să nu plouă şi să nu ningă, e frig, el e omul străzii. Cu greu, dar am perfectat actele pentru că nu le deţinea. Acum o lună i-a decedat ultimul frate mai mic, el a rămas singur, nu mai are pe nimeni. Sănătatea lui lasă de dorit, pentru că deja nu-şi simte bine picioarele. Medicii de la spital îl ignoră, pentru că arată foarte prost. Eu având la moment copil mic îmi este frică să merg să fac vizite la spitalul de tuberculoză, dar oricum am fost să-i duc necesarul. Eu stau acasă cu copilul, sunt la întreţinerea soţului. Dacă mai fac rost de puţini bani i le dau tatălui sau îi cumpăr de ce are nevoie. Medicii de acolo sunt agresivi şi faţă de mine, ei nu cunosc situaţia în detalii. Mi se rupe inima, văzând starea tatălui meu ştiind că nu pot să fac practic nimic. Nu ştiu ce să fac, probabil că ori va rămâne în aşa stare, ori va deceda… Nici nu are unde să se întoarcă după spital, condiţiile sunt foarte proaste. Am nevoie de un sfat, de o îndrumare, nici nu ştiu cui să mă adresez, nu prea pot vorbi cu soţul despre asta (el nu acceptă faptul că tata m-a lepădat în copilărie), eu însă l-am iertat pentru că nici eu nu sunt sfântă, cu toţii facem păcate în viaţa asta şi nu vreau să-l judec. Dar sunt disperată, îmi e greu pe suflet, foarte greu!