pacatul desfrinarii

Mă numesc Ion, am 19 ani, aș vrea să povestesc și eu câte ceva din viața mea. Rog să mă iertați, și să mă încurajați pe cât e posibil, ca să mă întorc iarăși la Hristos. De mic am fost îndrumat de către mama pe calea cea mai bună ca să ajungem la Hristos, niciodată nu a spus ,,îți interzic să faci acest lucru’’ mi-a pus 2 mere în față, după ce mi-a explicat ce gust și ce culoare au, a lăsat să alegem care măr ne dorim, la fel ca Hristos ne lasă să alegem calea care ne-o dorim. Dar iată că mama a trecut cu vederea o problemă, cu care se confruntă băietii de la vârsta de aproximatix 13 ani, findcă nu o cunoștea. Fiindcă îmi era rușine să discut cu părinții pe teme de acest gen (vă voi spune mai târziu, despre ce gen este vorba) aveam un prieten de seama mea cu care puteam să discut fără dificultăți despre aceasta. De la el a și început toată povestea mea. Eram mic de statură față de colegii de clasă și față de prietenul meu. Eram înjosit de către colegi, de aceasta doream să fiu mai mare și să mă răzbun, asta aveam în gând atunci. Arăta simplu: dorești să fii mai mare doar atât, dar evident că nu-i chiar așa. Când ești maltratat a-i face tot ce stă în puteri ca să schimbi situația. Pe atunci nu înțelegeam că nu poți să schimbi ce a dat Dumnezeu. Am întrebat pe prietenul meu receta, dezvoltării rapide. A socotit de cuviință că receta este ca să-ți satisfaci singur plăcerile, adică (malahia). Fiindcă el tot așa a procedat și iată cum a ajuns. Și eu care nu cunoșteam această problemă, credeam că-mi va ajuta mult să mă pot apăra fizic la școală. A trecut timpul ca de obicei cu înjurături, distracții. Încă nu cunoșteam ce este plăcerea trupească, adică foarte ușor puteam să lupt dacă doream asta. A venit și ziua care mi-a schimbat totalmente drumul pe care mergeam. Era o sâmbătă din iunie 2007, o zi obișnuita de lucru. Seara înainte de baie, am făcut ce mi-a propus prietenul meu, fără nici o remușcare și privire înapoi. Din acel moment am trecut pragul, din care puțini pot să privească înapoi fără Hristos. Am mers un an de zile așa, pe zi ce trecea tot mai mult și mai mult doream să practic respectiva patimă. Puteam să mă rețin doar maxim 4 zile dacă doream, era deacum o dependență. Am propus și la alți prieteni să păcătuiască, la rândul lor au îndemnat și ei pe alții. Așa diavolul a lucrat prin noi, dar eu orb am fost. Eu mă mândream că nu sunt ca ceilalți (bețiv sau fumător), dar iată că a venit și ziua când mi-am dat seama că-n mine este ceva mai grav decât acestea. Era ziua de 7 ianuarie 2009, am mers cu sora mea la biserica din sat, fiindcă se sărbătorea Nașterea Domnului la miezul nopții. Sora plecă la biserică de 2 ani deja fiindcă era membru în cor. Printre altele m-a chemat și pe mine, eu am acceptat. La biserică ajuns mă plictiseam, vă dați seama dacă foarte rar mă duceam într-acolo. Nici nu eram atent la cele citite și cântate. Dintr-un moment s-a început o cântare pe care n-o auzisem niciodată, fiindcă era cântată pentru prima oara atunci. Era cântarea de heruvimi, mi-a plăcut foarte mult, am început să cânt și eu, așa în sinea mea. Într-un moment, parcă o putere ceva neobișnuit a fost atunci, ceva parcă cald, ceva bucurie, fior. Am înțeles dintr-o dată că e ceva de la Domnul, fiindcă nu avusesem niciodată așa ceva. Din acel moment a apărut și puțină încredere, că Dumnezeu chiar există și hotărârea de a nu mai greși. Până la sfârșitul slujbei am continuat să cânt, am ascultat și predica foarte frumoasă. Am continuat încet, încet Duminicile să plec la Biserică, m-am mărturisit și printre altele și patima mea, cu căința și cu lacrimi și unicul lucru nu-l pot explica până în ziua de azi e că după mărturisire, în timp ce mergeam la locul meu a început să picure sânge din nas, deci asta a fost, e puțin pe lângă ce vreau să mai povestesc. Când ești în păcat cu diavolul te lasă, că oricum ești al lui, aveam maxim 4 zile ca să nu păcătuiesc, cu biserica era ceva mai greu, maxim 2 zile. Diavolul știa că mă pierde și bătea la ușa mea, practic în fiecare zi, dar nu eram foarte puternic să refuz. Am continuat așa să lupt cu malahia, dar oricum nici o victorie. Aceasta a durat până-n iunie același an, 2009. La mine a apărut o îndoială și o întrebare: ,,unde este Dumnezeu acum?’’. La această întrebare nu am găsit răspuns, probabil mă mărturiseam foarte rar. Căzusem în deznădejde fiindcă luptam mai mult, în contra malahiei și continuam mai departe cu filme, distracții, lucruri care mă provocau la aceasta. În apropiere de sărbătoarea Nașterii Domnului anul viitor mi-am dat seama, că să mă lepăd de patima dată era obligatoriu să las și toate celelalte. M-am făcut mai liniștit, nu ieșeam la disco, nici cu prietenii. Deci m-am orientat mai mult înspre Dumnezeu, dar totuși nu scăpasem de patimă. Era ceva mai bine fiindcă reușisem să nu păcătuiesc o lună, în urma închinării la ,,icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului’’ adusă la o biserică din capitală. Ca prima oara la așa interval de timp ce nu păcătuiam eram sigur că am scăpat, dar am dat greș fiindcă mă gândeam că doar eu am contribuit la lupta, aceasta era mândria. Dar de fapt Hristos mergea cu mine în brațe, dar eu îl loveam ca să cobor. Învățam la o Școală Profesională din Chișinău, fiindcă terminasem cl. 9 aceluiași an, aveam cămin. Viața mergea înainte cu râvnă maximă spre Hristos. Îmi era mai ușor, fiindcă încă mergeam cu Hristos, chiar dacă îl mai răstigneam, El mă primea înapoi. Era ceva mai bine fiindcă reușeam să mai alung patima din gândul meu. Mă ispitea orice, începând de la copaci, mașini în marea parte fetele de pe stradă. Atunci simți și trăiești cuvintele părintelui Cleopa Ilie ,,mă lupt cu dracii’’. Dar trăiam aceste cuvinte foarte rar. Apăruse la mine ambiția și dorința de a fi curat, pentru că, din momentul când mă mărturiseam mă simțeam cu totul altfel… Rămasem într-o noapte singur la cămin, aveam o frică enormă, fiindca simțeam cum, parcă cineva îmi trăgea la sine cearșaful. Cei care au trecut prin aceasta vor înțelege în ce situație eram. Mă chinuia gândul de a mă ucide. În jurul orei 4 dimineața, adormisem nițel dar simțiam tot ce se petrece în cameră, deschisem ochii, fiindcă simțiam că ceva nu e bine. Am deschis ochii, nu am văzut nimic decât întuneric, dar nu mă mai puteam mișca adică eram înțepenit, nici semnul Sf. Cruci nu puteam să-mi fac. Mi-am dat seama că e ceva la mijloc și am încercat să fac cruce cu limba după spusele unui părinte care la fel a trecut prin aceasta și l-a ajutat. La mine deci nu ajuta, începând să rostesc cu greu rugăciunea inimii, mă slobozise. Aceasta a durat 5 min, dupa aia am făcut toaleta de dimineață cu apă rece, nu dormisem toată noaptea, abia în jurul orei 9 ziua am adormit.
Încă un caz pe care doresc să-l povestesc, este o seara obișnuită în care făceam pravila, adică rugăciunea de seara. Citind așa cu multă râvnă, mi-l imaginam pe Hristos în fața mea. Eu, îngenunchiat, cu mâinile ridicate spre icoana Sf. Ierarh Nicolae. Și exact cum mi-l închipuiam, așa și a apărut în fața mea, nu l-am văzut, ci l-am simțit lângă mine. Să vă spun ce am simțit… Ma atins încet pe mâini așa ușurel și cald, aveam aceiași senzație ca-n noaptea de Crăciun (povestisem mai recent). Am început a plânge, cerând ajutor și nu-mi dispărea imaginea cu Hristos înaintea mea, asta a fost… Zilele au trecut, am fost invitat ca palamar, un plus în viața mea spirituală, mă mărturiseam mai des, am reușit jumătate de an să nu cad în patima cu care mă luptam. Pe ultima sută de metri înaintea postului iarăși am căzut. După aceasta aveam o deznădejde și o frică de a merge pe stradă cu așa păcat de moarte, tot mai des mă chinuia gândul sinuciderii. După un timp scurt maxim 3 zile, iarași mă mărturiseam și iarăși eram încărcat cu multă râvnă și nădejde. Fiecare zi pentru mine este o luptă cu mulțumire în fața Domnului. Am făcut o înțelegere cu Hristos, am făgăduit că nu-mi mai pierd timpul în fața calculatorului și a televizorului, aceasta m-a ajutat mult fiindcă majoritatea căderilor mele era din cauza timpului îndelungat în fața calculatorului și în special când accesam siteuri de socializare cum ar fi odnoklassniki.ru pentru a căuta noi prietene. A trecut anii, eram deja anul 2 la o Școală profesională din Chișinău, ca Tâmplar general, fiindcă îi făgăduisem Domnului, că după putința mea voi ajuta biserica cu mobilă. Se întâmpla că iarăși cădeam, dar mă ridicam, veneam în fața altarului ca fiul cel risipitor și Hristos chiar dacă îl mai loveam și-L răstigneam, iarăși mă primea înapoi. Într-o noapte în urma căderii, iarăși în păcatul cu care mă chinuiam, rămas singur cu fratele (9 ani), mă chinuia gândul sinuciderii din ce în ce mai tare. Nu dormisem mai toată noaptea și mă gândeam doar la moarte. Diavolul îmi spunea: fă-o acum, să arăți lumii că tu ai suferit, fă-o acum cât ești singur… El îmi forma așa un gând, precum că am fost lăsat singur și nu mai este vindecare pentru mine. Cu ajutorul Domnului am adormit cu bine, spre dimineață. Am avut moment când doream ceva și nu știu ce doream. Nu l-am urât și nu l-am blestemat niciodată pe prietenul care mi-a schimbat viața, găseam vina doar în mine. Dumnezeu cred că din start putea să mă ajute, fiindcă e în putere să facă acest lucru. Nu m-a ajutat fiindcă, nu era să simt gustul și rostul luptei cum îl simt acum. Toți ai mei au plecat pe un timp mai îndelungat în altă țară. Era momentul când eu puteam să mă rog din plin, să mă mai întăresc puțin în credință, cel puțin așa mă gândeam eu. Dar era și moment de o cădere și deznădejde totală……. asta și a fost. Fiindcă am luat o cruce mai grea decât o puteam eu duce, cu postul și rugăciunea. Acum am ajuns să rostesc și înjurături, foarte repede mă mânii pentru că sunt copleșit total de mândrie. Am început chiar și să urăsc biserica, cu toate că o fregventez. Diavolul are mai multe metode de a amăgi omenirea, una din ele este și amânarea pocăinței, cu aceasta am fost amăgit eu în ultimul timp. De jumate de an, de când am căzut în deznădejdea aceasta mare, spuneam că mă voi întoarce doar atunci când se întâmpla ceva grav cu mine. S-a întâmplat, dar nu destul de grav ca să mă întorc. Sper și nădăjduiesc ca-n timpul apropiat, pentru rugăciunile mele și a celor din jur, Domnul mă va întoarce la pocăință și la râvna pe care am avut-o odată. Diavolul niciodată nu m-a provocat cu același vicleșug, de mai multe ori, fiindcă să nu-mi dau seama că e el. Dacă n-o să am o plăcere mai mare decât cea simțită prin desfrânare, atunci cu greu scap de patima aceasta. De asta mă rog permanent ca să-l iubesc din tot sufletul și cugetul meu pe Hristos și pe sfinții lui. Doar atunci o să scap de desfrânare, fiindcă o să-mi fie frică ca să nu-l supăr pe Domnul. Rog să mă iertați! Am scris tot ce am trăit și mai trăiesc și acum, aproximativ tot ce am simțit și ce am înțeles din lecția aceasta de viață. Rugați-vă pentru noi… Doamne ajută!!!