Tatal meu

Sărut mâna părinte! Am o problemă care mă îngrijorează de mult timp cu tatăl meu. Am 16 ani și de când m-am născut niciodată nu am simțit iubire părintească din partea lui. Niciodată nu m-a întrebat dacă sunt sănătoasă, dacă învăț bine, dacă sunt cuminte sau dacă am vreo problemă. Niciodată nu a discutat nimic cu mine decât dacă vroia să îl ajut cu ceva. El a dus și poate mai duce o viață desfrânată. Niciodată nu l-am văzut să meargă la Sfântă Biserică sau să îmi vorbească de Dumnezeu și de lucruri bune. Toate amintirile care le am alături de el sunt groaznice și traumatizante (a lovit-o pe mama de față cu mine, a aruncat cu un castron după mine, niciodată nu-mi acorda iubirea și atenția necesară, a înșelat-o pe mama de multe ori, este o persoană foarte zgârcita atât material cât și sentimental). Având în vedere cele de mai sus dar și unele greșeli ale mamei de`răzbunare` față de el, au divorțat pe când aveam doar 10 ani iar eu, bineînțeles am ales să stau cu mamă și cu bunica din partea mamei. A fost o perioadă foarte grea pentru mine. Apoi, tatăl meu a fost cu multe femei până a dat de această femeie cu care este și în momentul de față de câteva luni bune. Ei 2 trăiesc în concubinaj. Așa cum scrie în citația de divorț, eu trebuie să îmi petrec jumătate de vacanță la el. Bineînțeles că nu respectam această regulă având în vedere că el era rece și foarte distant față de mine, mergeam la el acasă mai mult pentru mama lui (bunica din partea tatălui), care s-a dovedit și ea a fi o persoană haină. Apoi prietena`tatălui meu a început să se bage în viață mea, să-mi zică ce să fac, ce să nu fac, să îmi dea ordini, să mă certe iar bunica mea din partea tatălui, o susținea mereu pe ea, niciodată pe mine, ba chiar mă bârfeau pe la spate pe mine și pe familia din partea mamei, îi jigneau și își băteau joc de ei în ultimul hal. De când tatăl meu a cunoscut această femeie și de când mi-am dat și eu seama ce-i poate sufletul eu nu am mai mers la el ( de 7 luni). În viața de zi cu zi, nu îmi lipsește tatăl meu, având în vedere faptul că nu e o persoană bună cel puțin cu mine, niciodată nu m-a ajutat și nu m-a sprijinit în nimic… Ba chiar m-a încurajat să joc la aparate de la o vârstă fragedă. Dar în sufletul meu, am nevoie de el și am nevoie de persoana aceea bună cu care pot vorbi deschis orice. E adevărat, nu mă duc în fiecare Sfântă zi de Duminică la Biserică, nici nu m-am spovedit vreodată deși chiar vreau să fac asta în vara asta și nici nu îmi fac seară de seară sau zi de zi o rugăciune dar mai merg la Biserică să aprind o lumânare și să mă rog. Spuneți-mi părinte, ce pot face să îl fac să mă ia sub aripa lui, să mă protejeze și să mă iubească ca un tată, să îi pară rău pentru cei 16 ani în care s-a comportat ca și cum n-aș fi existat și să își arate părerea de rău iubindu-mă și protejându-mă de acum încolo, toată viață. Eu doar asta aștept de la el de ani de zile, nimic mai mult. Vă mulțumesc părinte!