Bună ziua, părinte! Sunt o musulmancă în vârstă de 20 de ani. M-am născut din pântec creștin-ortodox, însă, conform tradițiilor islamice, copii trebuie să aibă credința tatălui. Nu am fost niciodată îndrumată spre religia tatălui, singura educație religioasă primind-o la o vârstă foarte fragedă de la bunica din partea mamei, creștin-ortodoxă. M-a învățat „Îngerașul”, mi-a vorbit de iubirea lui Dumnezeu… Însă, de îndată ce bunica s-a mutat de la noi, am rămas în derivă… Mică fiind, făceam ce mi se spune. Știam că trebuie să fiu musulmancă și atât. Fără a ști să mă rog, fără a ști ce înseamnă să fii musulman. După 10 ani de la nașterea mea, mama și-a schimbat și ea religia, astfel ambii mei părinți fiind musulmani. Atunci nu am știut ce e de făcut. Așa că ani buni nu am avut nici un fel de relație cu Dumnezeu. Credeam în El și atât. Am încercat apoi să mă apropii singură de religia islamică, citind, încercând să învăț singura să mă rog, țineam postul de Ramadan, însă sufletul meu nu simțea… Simțeam că nu ajung… Și am renunțat. În liceu am cunoscut o fată creștin-ortodoxă, ce avea să-mi devină cea mai bună prietenă. Admiram relația pe care o avea ea cu Domnul. Liniștea și iubirea cu care vorbea despre Dumnezeu, despre credință.. Și a trezit în mine ceva ce adormise după plecarea bunicii. Am intrat apoi într-un grup de prieteni dornici să fie buni credincioși și din nou am simțit admirație și dorință… de a mă apropia. Și am început a mă ruga, spunând Tatăl Nostru, de a caută să aflu, să descopăr… Țin să menționez că tata nu a avut habar de acest lucru. Nu știu ce aș păți de ar afla… Iar prin acest grup de prieteni, l-am cunoscut… M-am îndrăgostit cu toată ființa mea de un băiat superb, frumos la suflet, cu o gândire curată alături de care am crescut enorm. El este creștin-ortodox. Religia islamică nu permite relația unei femei cu un bărbat de altă religie, așadar am ținut această relație departe de tata. Mama știa, însă nu ne susținea, doar ne ținea secretul. Alături de el am pășit pentru prima dată la o slujbă în biserică, am ținut postul Paștelui, am căutat amândoi să ne apropiem de Dumnezeu… Am luat decizia de a mă converti, însă știam că mai trebuie să învăț și știam că atâta timp cât sunt sub acoperișul părinților mei, nu o pot face încă… În ciuda multor greșeli pe care eu personal le-am făcut în această iubire, Dumnezeu a fost mereu cu noi și ne-a ajutat să ne împăcăm, a vegheat flacăra dragostei noastre, indiferent de greutăți… Ne-am spus că ne vom căsători… Vorbeam despre viitor… Despre casă, despre copii… Însă… de câteva luni încoace, lucruri, care din punctul meu de vedere sunt nefirești, au început să-și facă apariția… A avut loc un lanț de evenimente ce nu erau ce păreau. În sensul că păream vinovată de lucruri pe care nu le făceam. S-a întâmplat o dată, de două ori, iar apoi nu se mai opreau. Îndoielile au început să apară în sufletul lui, iar eu nu știam cum să i le alung! Nu existau explicații pentru acele lucruri decât că „nu e ceea ce pare” sau că ceea ce am făcut nu a fost cu intenții rele.. Mă rugăm la Dumnezeu să-i lumineze sufletul, să-i alunge gândurile rele, să scoată la iveală adevărul… Când un conflict se rezolva, izbucnea altul. S-a întâmplat chiar să i se pară de mai multe ori că priveam pe alții cu intenții. Părinte, mă uitam la el și credea ce spunea cu tot sufletul. Însă Dumnezeu știe că nu am făcut asta vreodată! Căzusem în disperare, părinte, și tot în rugăciune mă înecam… Nu întelegeam de ce aceste lucruri se întâmplă! S-a întâmplat apoi nenorocirea supremă când, mama (la niște amenințări extrem de dure ce au venit din partea tatălui când i s-a prezentat ideea ca fetele lui să aibă relație cu un român) a clacat și m-a obligat să pun capăt relației că de nu îi va spune tatălui. Tata dacă ar afla, ar fi în stare să-i facă rău, mult mult rău lui, familiei lui și mie, surorilor mele, mai ales mamei. Vin dintr-o familie înstărită și, din păcate, în zilele noastre cu bani poți distruge pe oricine. Nu am pus nici o clipă punct relației, iubirea este enormă și credem cu tot sufletul în ea. Merită orice risc… Am continuat să vorbim, însă fără a ne mai vedea. Ne-am făcut apoi curaj și ne-am văzut pe ascuns… A fost greu, foarte greu. Această interdicție ne-a unit. Ne-a făcut să trecem peste toate necazurile ce nu-și aveau explicație… pentru un timp. Căci apoi nenorocirile s-au îmbinat și am căzut într-o durere cruntă. Mama a aflat că nu o terminasem și l-a amenințat, noi iar jucam teatru. Eram bine un timp, până la urmatoarea mea greșeală, care, datorită tuturor celor întâmplate și lipsei de încredere, părea făcută intenționat, eu demonstrând că am „altele în cap”. și m-am rugat pentru adevăr. Plângeam de mama focului la fiecare rugăciune! Și credeam mereu, din tot sufletul că Dumnezeu va avea grijă de noi, de dragostea noastră… Însă… nenorocirile curgeau incontinuu. Și rugăciunile mele nu-și găseau răspuns… Am început să-mi pierd nădejdea… Necazurile încă curg. Mai greu ca niciodată. În acest moment, mama este ferm convinsă că noi doi am pus punct relației. Încerc să fac tot ce-mi stă în putință să nu o fac să bănuiască ceva. Mi-a pus microfoane în cameră, mi-a luat telefonul, mi-a pus sistem de urmărire și microfon în mașină și a angajat pe cineva să mă urmărească în caz că ies neînsoțită de ea – lucru ce nu se întâmplă. Iar noi… Noi nu suntem bine. Sunt foarte, foarte aproape de a-l pierde. Bărbatul meu iubit nu mă mai cunoaște. Părinte, nu mă mai cunoaște! Crede că sunt o cu totul altă persoană decât sunt de fapt. Crede că nu-l iubesc precum spun, crede că-mi doresc altele… E ferm convins că-l voi înșela, că voi pleca. Sugerează chiar că e posibil s-o fi făcut deja!! Însă acest lucru nu este sub nici o formă adevărat. Îți spun sincer, părinte, că mai bine moartă decât infidelă bărbatului meu! Și vreau, părinte, să-l aduc înapoi… Nu vreau să-l pierd! Nu pot pricepe de ce s-au întâmplat toate aceste nenorociri. Lucrurile erau atât de frumoase, între noi era o armonie de nedescris… Plănuiam o familie ce va avea la bază iubirea, o familie aproape de Dumnezeu… Știu, părinte, că situația noastră pare fără scăpare, însă nu mi-am pierdut încrederea în iubire… Și sunt conștientă de faptul că pare că, deși noi doi am reuși să ne rezlovam problemele, niciodată nu ne vom putea împlini ca și cuplu din cauza tatălui meu ce nu ar putea accepta un ne-musulman NICIODATĂ. Însă, aș aștepta întreaga viață până o portiță mi se va deschide și aș putea fugi în brațele bărbatului meu căci, eu nu vreau musulman. Eu nu doresc să continui să rămân musulmancă… Eu nu doresc… Eu doresc o viață întreagă lângă acest bărbat, omul alături de care am învățat să iubesc, am învățat să cresc, am visat, am râs, am plâns, am reușit să scot din mine tot ce era mai bun, omul alături de care m-am apropiat de Dumnezeu… Părinte… vreau să-mi recapăt nădejdea! Vreau să cred iar în rugăciune! Trebuie să recunosc că mi-a trecut prin minte faptul că rugăciunile mele ar putea să nu fie ascultate căci.. sunt musulmancă… Trebuie să recunosc că mi-a trecut prin minte faptul că aceste nenorociri mi se întâmplă și datorită faptului că păcătuiesc în ambele religii prin ceea ce fac… Nu știu, părinte, ce să fac! Cum să fac să fie bine… Cum să fac să vindec sufletul bărbatului meu, să mă apropii iar de Dumnezeu și să simt din nou că visele noastre.. au împlinire… Caut îndrumare… Doamne, ajută-ne!