Bună ziua. Am fost căsătorită 7 ani. A fost primul bărbat din viața mea, primul iubit. Nu eram îndrăgostită de el, dar nimeni altcineva nu m-a vrut și îmi era frică să fiu singură. Era un om bun și mi-am zis că asta e destul să avem o familie și să fim fericiți. Nu aveam multe în comun, eram două persoane foarte diferite, dar el a spus că mă iubește și am crezut că e bine și așa. A fost o greșeală. Ne-am cununat, dar după o vreme el a început să se schimbe. Mai ales dupa ce am rămas însărcinată. Nepăsare, dispreț, cuvinte urâte, jocuri de noroc, uneori lovituri. Am încercat să-l readuc la normal, m-am rugat, am încercat să mă țin aproape de biserică. Mi-am zis că dacă rabd, dacă suport și mă rog, o să fie bine. Trebuie numai să rezist și Dumnezeu va repara totul. Am încercat să discut cu el, să-i explic că mă doare ce se întâmplă. Nu auzea nimic. Râdea de mine când mergeam la biserică și mă îmbrăcam modest, spunea că sunt „o pocăită”. Am slăbit, m-am făcut frumoasă, am încercat să „întineresc” relația. Nici așa nu era bine. Părinții lui, cu care locuiam, mereu îmi căutau de vină, nimic nu era bine. Că de ce nu ma îmbrac ca o „doamnă”, de ce nu câștig mai mulți bani, de ce nu fac aia și aia. În timpul ăsta eu lucram de la 9 la 6 seara, el nu avea servici stabil. Îmi lua din bani și mergea cu ei la pariuri. Trebuia să ascund banii ca să îmi pot lua minimul necesar, haine și pantofi de la mâna a doua. Abia îmi ajungeau pentru copilaș. Eu am încercat sa salvez relația noastra, i-am propus să ne mutăm singuri, măcar să nu mai fie atâtea certuri. Dar pentru el era bine și comod așa. Mama-sa făcea mâncare, eu lucram și primeam salariu, de ce să schimbe ceva? Dar el nici măcar de copil nu se interesa, mă jignea și mă lovea de față cu copilul. Mi-era frică nu cumva, crezând că așa ceva e normal, să facă și el la fel când va crește. I-am spus că nu mai pot suporta și vreau să plec. Râdea de mine și mă lovea din nou. „Lasă că vezi tu! Îți mai fac un copil și după aia nu mai pleci nicăieri!”. Și apoi alte înjurături. Am vrut să mor, m-am rugat să mor. Nu am avut nici un suflet lângă mine să mă ajute, nici un prieten. Duhovnicul îmi spunea de fiecare dată același lucru. Să mă rog…. Știu că o femeie ortodoxă trebuie să suporte ca o sfântă, ca o martiră (îmi și veneau gânduri de mândrie pe tema asta). Dar nu am mai suportat. Am plecat la mama mea. Fostul soț m-a rugat mult să mă întorc, dar nu am putut. Am discutat mult, dar nici o schimbare la el. Zicea să îl iert, plangea și zicea că se sinucide, dar el de fapt nu considera că a greșit cu ceva. Eu eram aia dusă cu sorcova, nebună, proastă și să-mi bag mințile în cap și să mă duc înapoi. Simțeam că el chiar vrea să mor acolo, să mă îngroape chiar el așa cum mi-a ingropat viața ani de zile. M-am simțit ca într-o criptă în casa aceea. Știu că divorțul e ceva rău, știu că trebuia să suport, dar eu am crescut cu un tată alcoolic și violent. Mama a stat cu el „pentru copii”, să nu suferim eu și frații mei. Am suferit mai rău așa. Nu am vrut asta pentru copilul meu. Acum e un an și jumătate de când am plecat. El s-a schimbat. Nu mai pariază, merge la biserică, are un servici acceptabil și se ocupă de copil ca orice tată normal. Deși în continuare se crede îndreptățit și mă consideră rea și vinovată pentru toate. Aș vrea să știu Dvs. credeți că am făcut rău că am plecat?
- Eva a întrebat 9 ani ago
- last edited 8 luni ago
- You must login to post comments
Bună seara. Odată ce doi tineri se căsătoresc ei trebuie să urmeze o creștere împreună. Se recomandă un duhovnic comun ca să fie prefecționați acolo unde există nemodelări între ei. Majoritatea cuplurilor încercând gustul dragostei uită de această creștere și modelare și petrec timpul dulce în mod monotonic. Acest timp ia sfârșit dacă nu se ține cont de perfecționarea la care să se tindă. Timpul dragostei va rămâne veșnic dacă cei doi vor fi într-o continuă creștere și perfecționare spirituală. Dumneavoastră ați crescut poate spiritual și ați rămas alături de Hristos și Biserică pe când soțul a alunecat în unele încercări diabolice. Trebuie ambii tineri să crească spiritual. De ce nu ați frecventat în comun duhovnicul ci numai dumneavoastră? Știți în ce văd eu răul? Soțul a căzut atunci când ați fost în relație și s-a ridicat singur. Dumneavoastră poate că ați procedat cu v-a sugerat conștiința. Însă totul se face împreună: căderile cât și ridicările. Așa că încercați să vă vedeți partea de vină a dumneavoastră și să lăsați soțul să se ocupe de vindecarea lui. Mi-ași dori enorm de mult să pot avea și cu el vreo discuție pentru al felicita de reușitele ridicărilor lui. Luați și căutați binele familiei și mântuiți familia. Mântuire de unul singur după ce vă căsătoriți nu mai există. Lăsați trecutul cu trecutul și semănați grăuntele dragostei între voi. Refaceți familia și mântuiți-vă împreună. De decideți să fiți din nou împreună atunci bine ar fi să fiți undeva sepărat de părinți. Așa e mai bine pentru toți și așa a fost în majoritatea cazurilor.
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” I Cor. 13, 4-8.
Mag. Vitalii Mereuțanu
- Guest a răspuns 9 ani ago
- You must login to post comments
Te rog să te autentifici mai întâi pentru a trimite.