Doamne ajută, sărut mâna Sfinţiţi Părinţi, m-a impresionat drama prin care trece doamna cu întrebarea 2750 şi voiam să spun doar că eu am cunoscut o persoană într-o situaţie foarte asemănătoare cu a dumisale, o mamă al cărui băiat căzuse rău în patima beţiei şi era şi violent, fără serviciu îşi obliga părinţii să-i dea bani pe care îi cheltuia pe băutură… era un ratat din toate punctele de vedere şi această femeie s-a rugat neîncetat la Dumnezeu pentru fiul ei cu o voinţă extraordinară, niciodată nu şi-a pierdut speranţa şi nu a spus niciodată că e destul, şi după 18 ani fiul ei cel distrus, pe la vârsta de 37 de ani, a devenit preot, şi acum e complet un alt om, de nerecunoscut. Aşa cum spunea şi Părintele Cleopa răbdarea este una dintre cele mai mari virtuţi care nu v-a rămâne niciodată nerăsplătită de bunul Dumnezeu. Şi alt caz este chiar al meu personal, după ce m-am căsătorit vreme de 11 ani nu m-am înţeles deloc cu soţul meu, ne certam mereu şi de multe ori am fost în pragul divorţului, însă mama mea fiind o femeie credincioasă şi care frecventează mereu bisericile s-a rugat neîncetat pentru noi, şi eu mă depărtasem foarte mult de credinţă, nu mai mergeam la biserică decât la Paşti şi, eventual, la Crăciun datorită faptului că soţul meu nu e prea credincios, mă plafonasem şi eu foarte mult. Însă mama se ruga mereu, şi acum… după 12 ani de la căsătorie, mă înţeleg foarte bine cu soţul, mi-am regăsit credinţa care acum e mai importantă pentru mine decât orice şi nu mai lipsesc de la Sfânta Biserică duminica şi la sărbători decât, Doamne fereşte… în caz că sunt bolnavă. Iar în ceea ce-l priveşte pe soţul meu, pentru prima dată în atâţia ani de când ne-am căsătorit l-am auzit spunând când am trecut pe lângă un drum care ducea către o mănăstire „uite aici e o mănăstire veche, trebuie să venim şi noi odată.” Am rămas şocată, trebuie să mărturisesc, pentru mine aceasta a însemnat enorm pentru că el nu a mai intrat în biserică de ani buni de zile şi niciodată nu şi-a manifestat dorinţa de a merge la o biserică sau mănăstire, a mers o dată sau de două ori din cauza insistenţelor mele, niciodată din dorinţa lui. Şi acum sunt convinsă că aceasta e rezultatul rugăciunilor mamei mele. Să mă iertaţi dacă am intervenit, deşi ştiu că aici e rubrica de întrebări însă fiind atât de asemănătoare situaţia doamnei m-am gândit că o să o ajute relatarea unor cazuri concrete pentru ca să nu-şi piarda speranţa, şi să se roage mereu cu nădejde până la urmă Dumnezeu se va îndura cu siguranţă.