Adolescenţii

Bună ziua! Mulţumesc tuturor celor care s-au implicat şi mi-au raspuns. Nu ştiu dacă am fost înţeleasă foarte bine referitor la adolescentul meu devenit rebel. Schimbarea lui este foarte  mare în decurs de un an şi jumătate. Dacă aş povesti celor care îl ştiau dinainte sau să mă plâng mamei mele şi să îi spun, nu ar crede că vorbesc despre el, c-am aşa de mare este schimbarea în comportament, în gândire, în toate. Până aproape de 15 ani aveam totala încredere în prieteniile pe care şi le facea, îi cunoşteam pe copii, discutam cu părinţii lor şi erau copii buni. În plus părinţii lor aveau şi ei toată încrederea şi erau mulţumiţi când îşi ştiau copilul împreună cu al meu. De vorbit despre Sfinţi, Biserică, aşa cum mi-a zis Părintele Victor că ar fi trebuit să vorbesc cu el, i-am vorbit atât cât m-am priceput la momentele respective şi cred că nu prea m-am priceput, dar am încercat să-l fac să înţeleagă ce este Sfânta Împărtăşanie, Spovedania, păcatul şi urmările lui. Dar am încercat prin fapte primind în casă la masă persoane necăjite sau ajutând cât ne-a stat în putinţă pe cine avea nevoie de ajutor, neauzind de la noi de la părinţi bârfe sau vorbe urâte despre alţii. L-am învăţat să nu facă diferenţe între oameni de categorie socială, diferită şi pe tânăra necajită care stă pe la biserică la mila oamenilor, când o invitam acasă sau la biserică când o întâlnea o saluta tot timpul spunându-i “sărut mâna”. Când era copil mic o singură dată a avut tentativa de a teatraliza prin planşete exagerate o dorinţă de a lui pe care nu i-am împlinit-o şi de atunci nu mi-a mai făcut, copil fiind, probleme prin magazine sau pe unde mergeam mulţumindu-se cu foarte puţin şi pentru care îţi mulţumea din toată inima (ştia cu adevărat să mulţumească). Ciocolată, bineînţeles până a mai crescut la grădinţă chiar fiind, putea să mănânce oricine în faţa lui, el ştia că nu este bună şi sănătoasă pentru el şi nu îi trebuia. Când era în primele clase de şcoală învătătoarea îmi spunea că este printre puţinii copii care mai roşeau când erau admonestaţi şi era foarte altruist împărţind cu ceilalţi ce avea sau era foarte săritor la nevoile colegilor. La grădinţă de exemplu, dacă în grupa lui era gălăgie deoarece nu erau începute lecţiile şi dacă în grupa alăturată era linişte, mergea acolo. Dacă ne supăra, până nu de mult îi părea sincer rău şi îşi cerea iertare. Ceea ce nu s-a întâmplat c-am de un an. Toate acestea au fost, schimbarea e totală, este opusul în comparaţie cu ce am povestit mai sus. Nu era un copil perfect, nimeni nu este perfect, toţi avem slăbiciunile şi neputinţele noastre şi anumite laturi ale caracterului cu care ne naştem şi care mai greu se pot schimba. De aceea am scris că nu pot înţelege cum se poate cineva schimba atât de mult, cum copilul pe care l-ai crescut cu atât de multă dragoste şi care îţi împărtăşea dragostea, acum să devină nepăsător? În plus am scris cerând un sfat practic, ce să fac de acum încolo, cum să mă comport? În momentul în care am scris prima dată am avut o cădere, altfel cred că nu aş fi scris, aş fi rămas la gândurile mele către Dumnezeu, Măicuţa Domnului şi Sfinţi. Acum mi-am mai revenit tot cu ajutorul bunului Dumnezeu şi a Măicuții Domnului. Şi în acelaşi timp mă gândesc şi mă încurajez că un copil încredinţat din pântece Lui Dumnezeu, nu cred că va fi lăsat să se piardă şi sper, şi trăiesc cu nădejdea (asta când nu am căderi) că la un moment dat îl va ridica Harul Lui Dumnezeu, că numai Harul Lui poate. Dar sunt o păcătoasă şi cad, şi îmi pierd nădejedea uneori, dar Bunul Dumnezeu şi Măicuţa mă ridică. Îi mulţumesc şi doamnei Simona pentru sfat a fost drăguţă că s-a implicat, dar în cazul meu e teorie, în realitate e mult mai greu. Cum poţi vorbi cu cineva care nu te mai ascultă, căruia orice sfat i-ai da acum i se pare depăşit sau pur şi simplu nu e bun (noroc că am apucat să vorbesc cu el de mai toate lucrurile până la 15, doar despre sex nu am vorbit nevrând să-i murdăresc gândirea)? Spuneţi de reguli, sunt, dar sunt încălcate. Ce să fac să nu-l primesc în casă dacă vine târziu? Ar găsi cu siguranţă unde să se ducă şi nu îmi doresc aceasta. Mă supăr, încerc să îi vorbesc, îl cert. Nu ştiu cât de mult îl afectează. Bani îi dăm destul de puţini, mai mult pentru mâncare la şcoală. C-am asta e şi nu prea ştim ce să facem, am scris aici sperând într-un ajutor practic, nu în teorie. Asta o găsesc şi în cărţile de psihologie. Dar mă rog în continuare ca bunul Dumnezeu cu harul Lui să-l întoarcă şi să nu-l lase să se piardă sau dacă se va întoarce mai târziu va fi foarte greu. De fapt asta e grija şi durerea mea cea mare. Mi s-a spus de spovadă, nu de mult am făcut o spovadă generală, am vorbit şi cu părintele care mi-a zis cel puţin în privinţa şcolii să nu-l mai cicălesc, să nu-l mai bat la cap, să-l las în pace şi în rest să încerc cât de cât să nu pierd controlul. Poate nici nu trebuia să scriu, nu ştiu, poate a fost doar o descărcare… Mă iertaţi şi mulţumesc pentru tot.