Sărut mâna, părinte! Cu ceva timp în urmă am cunoscut un băiat care m-a convins să mă întâlnesc cu el pentru faptul că mergea mereu la biserică (Sfânta Liturghie, Paraclisul Maicii Domnului, Sfântul Maslu, Vecernie). Când nu era la serviciu sau acasă, sigur era la biserică sau la vreo mănăstire. Posturi, nevoinţe, etc. M-am bucurat mult că l-am întâlnit, dar după scurt timp a început să mă critice că port cercei, inel, pantaloni, că merg la o biserică unde părintele termină repede slujba în loc să merg la o biserică unde slujba se termină mai târziu (acolo merge el), că el dacă era în locul preotului nu mă împărtăşea, că sunt în mare înşelare, că sunt mândră şi multe altele. L-am părăsit şi nu regret. Credeţi că a fost normal din partea lui să mă critice la modul acesta? Eu am o cunoştinţă care e monah şi mă cunoaşte de ani de zile, dar niciodată nu mi-a făcut astfel de observaţii. E înfricoşător: “Şi mai zice Domnul: “Pentru că fiicele Sionului sunt atât de mândre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor, Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor”. În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, luniţe, cercei, brăţări, văluri, cununi, lănţişoare, cingătoare, miresme, talismane, inele, verigi de nas, veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri, pungi, oglinzi, pânzeturi subţiri, turbane şi tunici. Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune, şi în loc de cingători, frânghie, în loc de cârlionţi făcuţi cu fierul, pleşuvie, în loc de veşmânt preţios, zdrenţe, şi în loc de frumuseţe: pecete de robie” (Isaia 3, 16-24). Eu însă am considerat că trebuie să renunţ la cercei, inel, etc. din dragoste pentru Dumnezeu, nu ca să mă placă un băiat, şi nu peste noapte. Ştiu că înfrumuseţarea este o patimă, dar la ce mi-ar fi folosit să fiu făţarnică?