Părinte, în urmă cu câţiva ani cineva în care aveam încredere mi-a făcut rău, nu vreau să vorbesc despre asta, nici nu mai contează şi de atunci sufăr. Iniţial am simţit că nu vreau să trăiesc astfel şi a trebuit să mă lupt singură cu gânduri sinucigaşe, să le alung, până mi-am adus viaţa la linia de plutire, dar nimic nu va mai fi ca înainte. M-am rugat lui Dumnezeu din răsputeri, zi şi noapte să mă ajute să-mi revin şi încă mă mai rog, dar nu pot împiedica să simt ceea ce simt. Uneori îmi spun că poate e mai bine că s-a întâmplat aşa, putea să fie mult mai rău, măcar să fie asta răul din viaţa mea şi mi-e ruşine uneori de mine că sufăr de parcă n-ar suferi o planetă întreagă, sunt în jurul meu adevărate tragedii, părinţi care şi-au pierdut copiii, tineri pe patul de moarte care şi-ar dori foarte mult să mai trăiască măcar o zi, de ce mi-ar asculta tocmai mie rugăciunea? Dar uneori am mare nevoie să ştiu că-mi este alături, şi lipsa unui răspuns, şi o întreagă lume care merge înainte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat îmi provoacă depresii. Am impresia că cu cât înaintez în viaţă, mi se oferă tot mai puţin ajutor, că sunt lăsată singură de Dumnezeu să mă descurc cum ştiu şi cum pot. Înainte părea aşa simplu, aproape toate dorinţele mi se îndeplineau, de parcă m-ar fi ţinut de mână, acum poate consideră că am învăţat să merg singură, că nu mai am nevoie de El, dar nu este aşa. Nu mă descurc deloc şi nu ştiu cum să-mi gestionez tristeţea. Ce e de făcut cu sufletul meu?