Binecuvântați, Părinte! Dumnezeu a binevoit să mă nasc într-o familie ortodoxă trăitoare a credinței, am crescut într-un cerc de oameni minunați, ca-n Rai, în pace și liniște sufletească. Multe din rudele mele, toți prietenii mei sunt din mediul bisericesc, am fost izolată de relele din jur și am simțit mereu dragostea lui Dumnezeu prin minunatele potriviri de evenimente, prin fiecare om pe care mi l-a scos în cale. Trăind și activând în asemenea cerc, nici nu-mi trecea prin minte că aș putea avea vre-o relație de prietenie cu un baiat departe de credință și de toate interesele mele. Dar iată că am făcut cunoștință cu un astfel de om, e departe de biserică, nu cunoaște elementarul din credință și mă infricoșează perspectiva faptului că trebuie să-mi iau responsabilitatea de a-l învăța eu. Înțeleg că în asemenea misiune trebuie să fii tare pe poziții, să fii exemplu, lumină, sarea pământului, și să nu smintești, ca nu cumva să „din cauza mea să se huleasca numele lui Dumnezeu printre neamuri”, trebuie mult discernământ și să fiu artist și diplomat. Nu știu dacă aș putea face față. Dar e un om foarte bun, are toate calitățile, e aproape perfect, numai pe Dumnezeu nu-l are și îmi dau seama că celelalte nu mai au aceeași valoare dacă nu-s izvorite din credință. Prietenii mei mă întreabă: cum pot eu să accept o relație cu un om departe de biserică? dar am ajuns la concluzia că marea majoritate a băieților din biserică caută altceva: fete frumoase, machiate, îmbrăcate chic, care să-i caute pe ei etc. (si nu e doar concluzia mea). Nu susțin prin asta că eu aș fi idealul femeii creștine și nu o spun din smerenie, dar sunt multe fete creștine foarte bune (smerite în purtare și în cuget, harnice, cuminți, pline de jertfire și dragoste) care simt aceasta situație, care ar vrea să-și întemeieze un cămin familial plăcut Domnului, dar nu le solicită nimeni și îmbătrânesc în bunătatea lor, pe când băieții creștini căută altfel de fete. Cât despre mine, nu știu ce să fac, mi-e frică să-mi leg viața de un om întunecat în ale credinței, mă tem ca aș putea să mă îndepărtez de totul ce am eu mai Sfânt, dar m-a mirat că un astfel de om a putut aprecia purtarea creștinească, feminitatea fustelor lungi, naturalețea fetei nemachiate și, cel mai important, este atras de pacea interioară, pe care o am, desigur, nu datorită meritelor mele, dar datorită mediului în care m-am format ca om, datorită lui Dumenzeu. Pe când ai noștri, cu părere de rău, nu pot aprecia aceste lucruri (nu vreau să-mi pun în evidență calitățile, constat niște lucruri). Îmi cer iertare că n-am fost mai laconică, dar atât de mult mă doare situația asta…