mărturisire

Părinte, vă mai deranjez cu o întrebare. Dumnezeu să mă ierte, vreau să îmi repar bubele şi altfel nu am cum să o fac dacă nu le dau de faţă cu toată lumea. Am păcatul acesta pe suflet, îl voi mărturisi la Duhovnic, dacă nu am făcut-o deja ( apropo de asta, ce se întâmplă dacă am uitat că m-am spovedit de unele păcate şi le spun iar, sau dacă nu spunem unele păcate la Spovedanie pentru că noi nu credem sau nu ştim că sunt păcate?). Mă iertaţi de divagaţie. Revenind, am păcatul cel mare pe suflet şi anume că nu îl mărturisesc pe Dumnezeu în faţa lumii. Cu alte cuvinte, mi-e ruşine să spun cuvinte Sfinte, sau să zic cu toata gura şi din toată inima un Doamne ajută când vreau. Parcă mi-e frică să nu creadă lumea că sunt o ciudată, sau să mă asocieze cu o habotnică, o fanatică, parcă mi-e frică să nu am cu cine mă înţelege, parcă mi-e frica să fiu „aparte”, pentru că lumea e atât de strâmbă încât e popular să fii carismatic şi să zici poante decât să spui cu seriozitate şi credinţă „Doamne ajută” sau „Aveţi credinţă în Dumnezeu şi nu disperaţi”. Adică, părinte, aş vrea ca speranţa pe care o primesc eu de la alţii, să o dau la rândul meu altora, dar nu trece prin mine cu aceeaşi intensitate cu care o trăiesc …fără să vorbesc. Pare absurd, dar cred că totul are o explicaţie simplă, şi anume credinţa mea extrem de şubreda şi înnegrită de păcate puturoase. Doamne, ajută-mă să nu îmi mai fie ruşine să Te mărturisesc, să spun răspicat, cu toată gura şi cu toata inima, cu bucurie şi dragoste adâncă în suflet: Dumnezeu este Domnul Meu! pentru că mi-e frică, Doamne, că nici Tu să nu mă cunoşti când o să mă vezi la Judecată! Nu vrea să mi se întâmple una ca asta! Dumnezeu este Tatăl meu care mi-a fost alături în fiecare secundă a vieţii mele. Nu mă lăsa, Doamne! Ajută-mă!