căsătorie și păcat

Sărut mâna, părinte, am o mare nelinişte în suflet, vă rog din suflet să mă ajutaţi. Sunt născută la ţară şi înfiată de bunici pentru că mama mea a făcut unele greşeli, asta am aflat ulterior de la bunicii mei. Povestea lor m-a marcat şi am încercat de când am aflat, am încercat din toate puterile mele să împlinesc toate visele ce vroiau bunicii mei de la mama mea, să învăţ bine, să fiu cuminte, să termin liceul, să nu mă culc cu alţi bărbaţi decât cu cel cu care mă voi căsători, practic să fac ce ea nu a făcut. Ca orice adolescent aveam şi eu nişte vise să-mi facă părinţii majoratul (bunicii în cazul meu), să văd bucuria lor din ochi când iau bac-ul. Să mă vadă mama (bunica) mireasă, de toate acestea nu a avut parte mama (bunica) a murit în decembrie când eram în clasa a 12-a şi încă nu împlinisem 18 ani. Mai toate astea m-au marcat. Nu am renunţat să lupt, bărbatul căruia m-am dăruit, trebuia să fie şi soţul meu, mama în ceruri vede şi se bucură şi în momentul acela mama se bucura. Nu m-am născut într-o familie înstărită în schimb familia soţului meu aveau mult mai mult decât familia mea şi cum m-a învăţat mama, am fost supusă şi ascultătoare, contau pentru mine, numai celor din jurul meu să le fie bine. A durat din punctul meu de vedere foarte mult până la căsătorie, au trecut vreo 10 ani până să facem nunta, motivaţia lor era că nu nunta ne ţine trebuie să construim casa, trebuie să facem o gospodărie cum nu are nimeni, cu toate că eu îl vroiam numai pe Iulian (aşa îl cheamă pe soţul meu), mama lui întodeauna spunea că gospodăria aceea e moştenire de la tatăl sau şi nimeni să nu comenteze, folosea nişte cuvinte care mă dureau că am venit „cu nimic” şi uite ce au ei, ţin să precizez că gospodăria s-a facut în aceşti 10 ani şi părinţii lui au stat în Constanţa pentru că munceau şi veaneau la ţară doar în weekend, iar Iulian făcea naveta în fiecare zi şi în weekend era liber. În gospodărie sunt vre-o 15 vaci, păsari, grădină, pământ la câmp, şi mai şi munceam şi vânzătoare la un magazin-bar tot al nostru. Niciodată nu erau mulţumiţi când veneau în weekend, în totdeauna se vedea ce nu era făcut, nu am cerut mult, decât puţină mulţumire pentru cât munceam, nimic alceva. Mama lui a mai căzut şi în patima băuturii, ştiam asta de când m-am cunoscut cu el şi nu m-a deranjat, dar în timp reproşurile ei şi consumând alcool nu făcea altceva decât să doarmă şi tot eu eram cea care nu făceam nimic. Dacă vroiam să mergem şi noi în concediu sau să ne distrăm, să ieşim la un suc, la plajă, venea întrebarea din partea lor şi curtea şi animalele, cine are grijă? Nu am mai rezistat psihic, mi-am zis dacă eu fac numai bine şi nu e bine, să nu mai fac deloc. În tot acest timp m-am îndragostit de un băiat din sat, am tăinuit dragostea asta vreo 3 ani, până mi-am făcut curaj să îi spun că îl iubesc. Dar conştiinţa mă mustră şi am zis, nu asta era prioritatea mea. Mi-am dorit carnet cu toate că erau bani nu era timp şi am renunţat şi la şcoala de şoferi şi la facultate. În sfârşit se hotărăsc să se facă nunta. Între timp i-am spus lui Iulian ce mă deranjează şi că nu mai suport toate astea, îl vreau doar pe el şi nimic altceva doar pe el. A promis ca de fiecare dată că totul o să fie bine, dar nu… tot după avuţie şi bani a umblat. Am făcut nunta pe 17 iule 2010 şi chiar în ziua nunţii când se făceau pozele părinţii lui în gură mare au ţinut să precizeze să le facă o poză cu casa, să se ştie cine sunt proprietarii, am simţit că îmi fuge pământul de sub picioare. După nuntă, hai să vedem filmările, prima dată generică când îl găteşte afirmaţia ei a fost ce băiat frumos am, vine gătitul miresei şi când mă gândesc că ai venit cu hainele de pe tine şi uite cum ai ajuns, iarăşi nu am mai putut, iar i-am spus lui Iulian şi acum şoc! Nu m-a crezut. Aceea a fost ultima picătură care a umplut paharul. Am plecat, în tot acest timp eu am trăit cu băiatul de care mă îndrăgostisem la magazin, pentru că vroiam să fiu şi eu fericită, să mă simt iubită şi să uit această perioadă din viaţa mea. De faptul că am fost cuminte şi ascultătoare şi am vrut să fac şi ce îmi doream nu ce era normal să fac. El a intentat divorţul, a fost deja prima înfăţişare. La întâlnirea de la tribunal mi-a spus să mă mai gândesc că el mă iubeşte şi e păcat să irosim atâţia ani şi să mai încercăm odată să fie bine. Atunci iar au luat-o razna lucrurile, nu mai am linişte, ce e de făcut, cum să procedez, să accept împăcarea, să-mi văd de viaţa mea, în continuare…. nu mai pot dormi, nu mai pot mânca, nu mă pot odihni, ce să fac? Oare îmi pot continua viaţa împreună cu el? Sau îmi pot continua viaţa cu celălat şi să stau să regret că nu am încercat? Vă rog ajutaţi-mă, eu sunt egoistă, nu înţeleg ce se întâmplă? Doamne ajută-mă sa pot înţelege! Vă mulţumesc pentru răbdare.