poezie

Un Monah
După miezul nopţii, toamna,
Când natura oboseşte,
Un monah cu ochi ca raiul
Cu iubire o cădeşte.
Lacrimi picură în flori,
Ca să nu se ofilească;
Rugăciuni pe frunze-aşterne,
Să învie şi să crească.
Ca orfan să nu se simtă,
El ofteaz-odat’ cu gândul
Şi cu păsările zboară
Când îl părăseşte gândul.
Plâns e tot pe dinăuntru,
Se îngână cu tăcerea,
Să nu tulbure suflarea,
Când îşi cântă privegherea.