Bună sera! Am şi eu o întrebare la dvs, dacă se poate. Iubesc pe cineva mult, cu care nu mai am nimic în comun. Dar eu nu-l pot uita. Am mai vorbit şi cu alţii, dar degeaba, tot la el mi-e gândul. Ajutorul lui Dumnezeu nu îl mai cer, deoarece nu l-am primit nici până acum. Poate e o pedeapsă a lui Dumnezeu dată mie, deşi nu am păcătuit atât de mult încât să o merit. Ştiu că dacă mă voi căsători cu un alt băiat, gândul tot la primul îmi va fi şi poate voi ajunge să-l înşel. Pentru că din dragoste nu mă mai pot căsători. Numai pot iubi pe nimeni altcineva în afară de acel băiat. Nici nu mă aştept să întâlnesc marea iubire în altă parte, pentru că am încercat de atâtea ori şi nu am reuşit. Iar eu nu sunt genul care să înşel. Ce mă sfătuiţi, mai bine să renunţ definitiv să mă gândesc la căsătorie pentru a nu cădea în păcat, pentru că sunt sigură că asta o să fac pentru că nu am nimic de pierdut, sau să mă îndrept spre mănăstire, deşi sincer nu cred că am chemare. Sau poate pur şi simplu să rămân singură o viaţă întreagă? Consider că o să-mi irosesc viaţa indiferent ce variantă aş alege.