Ce ține de călugări și de măicuțe, nu toți se lipsesc de carne! Totul depinde de Statutul Mănăstirii! Dacă Statutul spune să nu se mănânce, călugării nu mănâncă! Dacă Statutul le permite, ei mănâncă! Dar trebuie să înțelegeți că călugării se lipsesc de cărnuri, nu pentru că ar fi spurcate, sau nebinecuvântate de Dumnezeu, ci pentru că voiesc să-și smerească trupul și sufletul, lipsindu-se de anume bucate!  Ce ține de icoane, Sfânta Scriptură nu numai că n-a condamnat icoanele dar a dovedit că Dumnezeu însuşi le-a îngăduit. El a născut pe Fiul Său, care după cuvântul Scripturii e icoana naturală a Tatălui, „este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut”. Dumnezeu a făcut pe om după „chipul şi asemănarea Sa”. Dumnezeu este cel dintâi care a făcut icoane, cum zice Sf. Ioan Damaschin. Nici Legea Veche n-a oprit uzul icoanelor, după cum afirmau ico­noclaştii şi cum susţin, dupa ei, protestanţii şi cultele neoprotestante. Po­runca întâi din Decalog care oprea reprezentarea lui Dumnezeu prin vreun chip care există în cer, pe pământ, în apa sau sub pământ, avea în vedere şi înclinarea spre idolatrie a iudeilor, precum şi influenţa popoarelor ido­latre care îi îndemnau spre aceasta, cum s-a şi întâmplat în vremea lui Moise, cu viţelul de aur. Dispoziţiile Legii Vechi arată că reprezentarea unor personaje sau simboluri religioase erau îngăduite. Dumnezeu porunceşte lui Moise să facă chipurile celor doi heruvimi care străjuiau Cortul Mărturiei, precum şi şarpele de aramă ca semn de izbăvire în pustie, împotriva muşcăturilor şerpilor veninoşi. Solomon va împodobi mareţul templu din Ierusalim, zidit de el, cu chipuri de heruvimi, lei şi alte animale, etc. Interzicerea „chipurilor cioplite” nu era, după cum spune Sf. Ioan Damaschin, decât o măsura de pedagogie divină.
Sf. Ioan Damaschin arată că, dacă în Vechiul Testament Dumnezeu a comunicat cu oamenii prin cuvânt, în Noul Testament această comunicare s-a făcut în cuvânt şi în chip. Căci cel nevăzut s-a făcut văzut cu ochii lor trupeşti, ceea ce în Vechiul Testament era numai prefigurat în simboluri.
Doctrina cinstirii icoanelor stabilită la sinodul al VII-lea ecumenic a rămas normativă pentru sinoadele şi teologii care s-au ocupat ulterior de aceasta problemă.
Cinstirea icoanelor nu e idolatrie pentru că nu se poate confunda cu cinstirea pe care o dăm lui Dumnezeu: pe Dumnezeu îl cinstim prin latrie sau adorare iar pe sfinţi, icoanele şi moaştele lor prin simpla venerare, cum o numeşte Sf. Ioan Damaschinul – cinstirea relativă, pentru că această cinstire stă în relaţie cu prototipul (origina­lul), la care se referă: nu cinstim icoanele pentru ele însele, ci din pricina sfinţilor care sunt zugraviţi pe ele, după cum, la rândul lor, pe sfinţi îi cinstim, nu pentru ei înşişi, ci pentru Dumnezeu care i-a încoronat.
Doctrina ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane e cuprinsă şi în cărţile noastre de slujbă: „Mă închin sfinţilor şi cinstitelor icoane, adică lui Hristos însuşi şi Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu şi tuturor sfinţi­lor; nu însă cu închinăciune ca lui Dumnezeu ci înalţându-mă cu mintea la chipul ce înfaţişează; pentru aceea şi cinstea cea către acestea o trec la prototipuri”, se cuprinde în Arhieraticon mărturisirea la hirotonie, a can­didatului la episcopat.
În rugăciunea principală din Rânduiala pentru binecuvântarea şi sfin­ţirea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, din Molitfelnic, se precizeaza aceeaşi idee: „am pus această icoană înaintea măririi Tale, nu îndumnezeind-o, ci ştiind că cinstea icoanei se suie la cel zugrăvit pe dânsa”.
Sfinţirea icoanelor nu duce la transformarea sau transfigurarea mate­riei; în această privinţa icoana se deosebeşte de Sf. Euharistie în care Hris­tos se află prezent în mod real, substanţial în chiar natura pâinii şi a vi­nului prefăcute în trupul şi sângele Domnului.

 Har și binecuvântare!

Preot Iulian Rață