Pentru părintele Iulian

Sărut mâna şi Hristos a Înviat! Îmi aduc aminte, eram copilă, sunt ani şi ani de atunci, cum tata o bătea pe mama, c-a avut şi capul spart cu cheia de la butelie, dar câte n-a îndurat… şi iată Dumnezeu a oprit suferinţele şi a murit în săptămâna albă, acum 2 ani. Ce vreau să vă întreb? Chiar dacă au stat separaţi în casă fiecare cu ale lui în ultimul timp, mama şi-a dus crucea până la capăt? Eu îi semăn lui tata şi mi-e frică c-a semănat o sămânţă rea în mine. Am ajuns şi eu să mă închid cu cheia în casa mea, în camera mea, acum mă controlez, dar îmi mai scapă şi mie câte o palmă… sunt geloasă pe lucrurile mele, poate pentru că ştiu cum le-am trudit şi alţii se lăfăiesc în ele….. eu încerc să accept gândul, situaţia şi să nu mai adaug la relele pe care le-am făcut şi altele, dar nu merge, nu funcţionează. Pshihologul meu spune că nefericirea este periculoasă pentru organism şi că la o relaţie cu năbădăi, dacă nu merge e mai bine s-o întrerupi. Relaţia mea cu soţul este chiar toxică, dar cum lui Dumnezeu nu-i place divorţul, ce rămâne de făcut? Când i-a făcut pe primii oameni: bărbat şi femeia, divorţul n-a făcut parte din planul sau, deci legământul trebuie respectat. Cunosc regula, însă, un legământ unde se poate crea o siguranţă şi un confort, nu? Unde poate fi locul iubirii şi împlinirii, nu? Ce înseamnă: cartea de despărţire? Legământul căsătoriei a fost încheiat ca soţii să se îngrijeasca şi să se protejeze unul pe altul şi nu ca unul din ei să-şi bată joc de celălalt. Eu văd pericol să locuieşti cu o persoană care poate afecta grav copilului pentru tot restul vieţii din moment ce ei sunt martorii batjocurilor, aşa cum am fost şi eu. O femeie nu trebuie să se gândească la copii? Să caute a trăi separat unde poate asigura linişte şi pace de care avem nevoie fiecare-n parte şi fiecare familie. Locuirea separat şi divorţul sunt 2 lucruri diferite. Dvs spuneaţi să le răbdam toate în numele Domnului şi asta încerc să fac, să stau pe pace, dar mă doare de ce vede-n casă copilul meu. Mă tem că istoria se repetă aşa cum am văzut eu acasă la părinţii mei. Oscilez între credinţă şi împotrivire, nu ştiu chiar cum să fac? Eu am lăsat şi las ca Dumnezeu să lucreze-n inima mea, în viaţa mea şi mereu la El strig: te rog ajută-mă dacă nu mă ajuţi Tu, atunci cine? Se pare că nu e de ajuns şi nu găsesc drumul de întoarcere. Mulţumesc. Sărut mâna.