iubirea de semeni versus iubirea de sine

Părinte Victor, vă mulţumesc pentru răspunsul dvs. care m-a liniştit şi clarificat oarecum asupra a cum trebuie să gândesc şi să fac ca să-L iubesc pe Dumnezeu mai mult şi rugăciunea să îmi fie dragă tot timpul. Mi-a plăcut mai ales că aţi descâlcit nedumeririle mele spunând „Despre dragoste, poate ar fi cazul să începeţi să-i iubiţi cu adevărat pe oameni, și tot ceea ce ne înconjoară, adică zidirea lui Dumnezeu. Şi cu timpul va veni şa dragostea adevărată şi faţă de sfinţi, Maicuţa Domnului şi Dumnezeu.” Aşa este, Părinte, chiar am nevoie ca să îmi iubesc semenii mai mult, sau să încep să îi iubesc că poate nu îi iubesc deloc. Şi până la iubirea pentru semeni, nu-i aşa că trebuie să încep să mă iubesc pe mine mai întâi? Nu în sensul egocentrist şi trufaş ci în sensul de a ma ierta pe mine, de a mă încredinţa Domnului mai mult şi de a nu mă mai urî atât de tare după ce am căzut într-un păcat? Nu sunt indulgentă deloc cu mine, şi poate de asta nici cu ceilalţi. Sau dacă mă hotărăsc să mai slăbesc puţin laţurile durităţii, o fac în anumite limite. De frică, Părinte. De necredinţă. De necunoaştere. De prostie, până la urmă. Care, vedeţi, că mă împiedică să Îl văd şi să Îl iubesc pe Dumnezeu din oameni. Încă un lucru: Părinte, de când mă ştiu, mie îmi place să fiu singuratică, nu prea mulţi prieteni, nu să mă sâcâie, nu să am obligaţii faţă de cineva, nu să fiu trasă la răspundere. Cred că asta e o trăsătura de caracter care vine în contradicţie oarecum cu apropierea şi iubirea faţă de oameni, nu? Pentru că, cum ai putea să iubeşti oamenii dacă nu le permiţi să se apropie sufleteşte de tine prea tare din diverse motive? Nu ştiu, aici e iar ceva ce nu înţeleg la mine. În orice caz, trebuie să mai termin cu vorbăraia şi să încep să cred cum trebuie în Dumnezeu. Fără frică. Dar cu înfricoşare. Mulţumesc pentru sfaturi încă o dată. Doamne ajută!