Patima mândriei

Doamne ajută, sfințiți părinţi! Ca un om patimaş ce sunt, am o patimă care „excelează” şi anume – cea a mândriei. Mă spovedesc săptămânal, dar nu reuşesc nicicum să scap complet de această patimă. În sensul că nu am smerenie, nu că nu mi-aş recunoaşte anumite greşeli din mândrie. De exemplu, la mine în casă este mereu ceartă între părinţii mei şi eu intrevin arătându-le defectele şi unde greşesc, ceea ce ştiu că nu este bine. Apoi toate se sparg în capul meu, pentru că eu sunt „aia bisericoasă” şi că de ce nu tac dacă mă dau deşteaptă. Mă întărâtă în orice lucru bun pe care vreau să-l fac pentru că ei ştiu că răbufnesc. Nu ştiu cum să fac ca să nu mă mai macine nici subtila judecată faţă de cei din jur, conştientă fiind de faptul că şi eu greşesc. Mulţumesc!