Sărut mâna, am găsit acest site din întâmplare și m-a bucurat mult faptul că multele noastre frământări sunt ascultate și își găsesc răspuns și îndrumare. O să spun pe scurt viața mea, pentru a găsi un răspuns la ceea ce mă frământă. Sufletul meu încă e încărcat cu multă suferință și nu știu de unde să încep… Am fost căsătorită 21 de ani, din mare dragoste, soțul fiind primul și singurul meu bărbat, am avut o căsnicie frumoasă și eu credeam că doar moartea ne va desparti.. Acum un an și jumătate am fost nevoită să divorțez, soțul meu mărturisindu-mi că are un copil de 5 ani cu altă femeie și că vrea să plece să-și crească copilul, acesta fiind un pic bolnav. Nu pot să vă spun spun în cuvinte disperarea și supărarea mea de atunci mai ales că ne înțelegeam bine și eu îl iubeam. Inițial eu nu am vrut să divorțăm, i-am propus chiar să rămânem împreună, să recunoască totul și să îi acorde tot sprijinul de care are nevoie dar el a spus că vrea să stea cu el și să-și cumpere împreună cu acea femeie o casă. În mintea mea el nu era vinovat, doar ea… Pot spune doar că acea femeie i-a fost colegă, era necăsătorită, au avut o relație mai mult timp, foarte discretă din moment ce eu n-am simțit, ea și-a dat seama că el nu-și va părăsi familia și i-a spus că vrea doar un copil, fără alte obligații. Apoi, după ceva timp, el s-a legat de copil și asta a fost, mi-a zis că dacă nu divorțăm și ar rămâne cu noi, în câțiva ani ar muri de inima rea. Așa că l-am lăsat pe el să decidă și a ales să plece la noua lui familie dacă pot spune așa. Și noi avem un băiat care la data divorțului avea 20 ani și care ca și mine a fost bulversat de această părăsire. Nu intru în detalii să vă spun zbaterea mea ca el să nu plece totuși, cum am descoperit cât de mult am fost mințită și cel mai mult m-a durut faptul că a fost atât de ascuns și am fost trădată în sentimentele mele eu fiindu-i soție credincioasă atâția ani. Un an de zile am plâns și m-am rugat bunului Dumnezeu să-mi dea putere să trec, să merg mai departe, să mă ajute cumva, să-mi trimită un răspuns. Doar credința că el are grijă de mine și știe ce e mai bine pentru mine m-a făcut să nu înnebunesc…m-am lăsat în voia Lui… De puțin timp am întâlnit un bărbat care e și el divorțat, cu o situație asemănășoare, a fost si el căsătorit 23 de ani, are o fată tot mare ce stă la el, ne înțelegem așa cum se pot înțelege două suflete care au trecut printr-o traumă, avem multe în comun, ne este bine împreună. Pentru mine familia a fost foarte importantă iar acum când s-a destrămat am suferit enorm. Vreau să întreb dacă Sfânta biserică îmi dă o a doua șansă și în ce condiții. Din păcate mi-am pierdut încrederea în oameni, nu vreau să mă căsătoresc cu acte cel puțin deocamdată dar vreau să am o viață de familie, liniștită, cum am avut atâția ani și un singur bărbat în viața mea. Nu vreau să am parte de ispite și viață dezordonată, pentru asta mă rog mereu. Cunosc faptul că prin cununia religioasă am fost legată pe veci de fostul soț dar despărțirea nu a fost în vina mea eu fiindu-i fidelă, vă rog să-mi spuneți ce se poate face ca eu acum să nu trăiesc în păcat cu acest bărbat, ce slujbe există, ce canoane, mai ales că eu am și părinții decedați și le fac pomeniri și vă rog să-mi spuneți ce e bine și ce nu pentru că mă străduiesc din tot sufletul meu păcătos să respect cât pot regulile. Noi vrem să ne juram credința doar în fața Domnului și întreb dacă putem oficia doar căsătoria religioasă și nu știu dacă este posibil, știu că se cere certificatul de căsătorie. De asemenea, sfințiţi părinti, vă rog în marea milă a voastră să-mi luminați mintea ce să fac să nu o mai urăsc atat de mult pe femeia care mi-a distrus căsnicia, să înțeleg ce mi s-a întâmplat, să pot uita și să merg mai departe întru credință. Pun mereu acatiste în care cer ajutorul Domnului să mă liniștească, să-mi dea gânduri bune, să mă apere de cele rele, să fiu sănătoasă și să îmi pot crește mai departe băiatul și aștept și sfaturile dumneavoastră și mă rog pentru înțelegere, mulțumesc.