Sărut mâna, părinte. Vă rog să mă ajutaţi şi pe mine cu un sfat. Am un obicei nu prea sănătos, cred eu, de care nu ştiu cum să scap. Din copilarie, când eram supărată, tristă, obişnuiam să îmi petrec ore întregi imaginandu-mi tot felul de poveşti şi scenarii în care eram în altă lume, aveam alţi prieteni, eram frumoasă, curajoasă, admirată şi toate lucrurile pe care mi le doream. Nu erau gânduri urâte, porcoase, erau mai degraba „filme de acţiune”, sau ceva aşa ceva. Cred că mulţi copii fac asta atunci când simt că nu pot face faţă realităţii. Menţionez că pe atunci nu mă rugam, nu aveam o viaţă creştină, doar seara ziceam „Tatăl nostru” mecanic şi atât. Dar situaţia a continuat până în ziua de azi. Acum încerc să trăiesc creştineşte, încerc să mă rog, dar aceste fantezii încă îmi consumă o grămadă de timp. O vreme m-am gândit că daca tot am atâta imaginaţie să pun totul pe hârtie. Să scriu o carte şi atunci totul se va termina. Doar că nu e aşa. Mi-am dat seama că aceste fantezii sunt un păcat pentru ca înseamnă că sunt nemulţumită cu ceea ce mi-a dat Dumnezeu şi că e un semn de mândrie, de iubire de sine. Şi simt că prin asta îl pun pe Dumnezeu pe locul 2, din moment ce prefer să-mi petrec timpul în lumea mea imaginară şi nu în rugăciune. Am încercat să mă rog şi am reuşit să rezist câteva zile fără acest obicei, dar apoi m-am întors la el. Mă tem să nu ajung ca acei tineri care se joacă prea mult pe calculator şi nu mai pot deosebi jocul de realitate şi o iau razna. Uneori îmi vin gânduri că aş putea pune totul în practică, să plec departe, să o iau de la zero şi să îmi fac viaţa aşa cum vreau. Apoi mă gândesc că dacă aş eşua nu mi-ar mai rămâne nimic şi tot o ratată aş fi. Vă rog să mă ajutaţi cumva. Dacă cineva s-a confruntat cu aceasta problemă să îmi dea o idee, un sfat cum să scap de ea. Vă mulţumesc. Doamne ajută!