Problema cu nurorile şi soacrele

Pentru cine avea problema cu soacra, vreau să spun ceva din experienţa mea. Cum zice părintele, vina, în cazul în care nurorile care nu se înţeleg cu soacrele, este cu siguranţă la mijloc. Adică, aşa, cu cărţile pe masă, cu toată sinceritatea din lume, ca şi cum orice mândrie nu mai contează (că oricum e fum), că tot sunteţi pe cale să pierdeţi ceva scump, vina e şi a nurorii. Aşa a fost şi cu mine. Am fost vinovată că nu mi-am tratat soacra ca pe propria mamă, cu dragoste şi iubire. Însă, pe de altă parte nici ea nu cred că era pregătită pentru aşa ceva. Să ştiţi, Părinte, şi nu vreau să încurajez sau să ţin partea nurorilor, suntem la fel de vinovate, dar sunt destule soacre care ajunse la o vârstă respectabilă, când li se însoară băiatul, nutresc un fel de gelozie faţă de noră, şi pe această temelie reală sau închipuită, încep să urzească tot felul de motive ca să fie din nou persoana principală din viaţa personală a băiatului lor. Aşa, sunt unele care încearcă din răsputeri să îşi despartă fiii de soţiile lor, ceea ce este morbid. Şi eu am un băiat şi mă gândesc la viitor, perspectiva mi se schimbă, dar nu vreau să cresc un om pe care să îl divinizez aşa încât să nu pot trăi fără el atunci când se însoară. Tot femeile care au credinţă faţă de Dumnezeu în suflet şi au lăsat locul larg Domnului în viaţa lor îşi cresc responsabil copiii, ceea ce sper să ne ajute Dumnezeu şi nouă. Însă soacrele din zilele noastre au avut în spate o soartă grea la tinereţe pe care încearcă să ne facă în mod răzbunător uneori să o simţim noi nurorile, prin intermediul fiilor lor. Să nu uităm şi crunta perioadă comunistă plină de ateism şi lipsuri materiale. Îşi folosesc fiii pe post de răzbunare asupra sorţii lor. Dacă, ferească Dumnezeu, soacra a rămas şi văduvă sau nu are soţ la momentul însurătorii fiului, e jale. Oricâtă bunăvoinţă ar avea o noră, care e mai tânără, mai naivă şi mai lipsită de şcoala vieţii unei soacre, doreşte să se împace, doreşte să fie în termeni buni, pentru că îşi iubeşte soţul, unele soacre sunt de neînduplecat. Însă, şi aceasta este o cruce, nu? Şi numai mândria prostească din nurori, pe care mărturisesc că am avut-o şi simţit-o ca un năduf în mine, ne împiedică să iertăm, să uităm şi să ne iubim soacrele. Să nu uit, soacrelor, faceţi şi voi un pas spre împăcare, nu mai staţi băţoase, că e mai dulce viaţa când toată lumea e împăcată şi fericită. Mă iertaţi de comentarii, dacă au fost inoportune. Doamne ajută!