Nebunia de origine demonică
Găsim în Evanghelii un caz de nebunie pentru care originea demonică este diferită în mod clar: cel al posedaţilor gadareni. Numeroase cazuri asemănătoare ne sunt povestite de Vieţile sfinţilor, unde este clar arătat că este vorba de nebunie şi că ea are drept cauză acţiunea directă a unuia sau mai multor demoni. Avem cel mai adesea de-a face cu forme agitate sau chiar violente de nebunie, sau, dimpotrivă, cu forme depresive însoţite de atonie, ba chiar de catatonie. Găsim în numeroase cazuri deliruri care însoţesc sau nu formele precedente , sau halucinaţii. Toate acestea amintesc de anumite episoade psihotice acute ale nosologiei moderne dar această comparaţie rămâne riscantă, fiind în acelaşi timp şi prea puţin precisă, şi alterată de faptul de a fi deja prea precisă, atât de mult s-au schimbat, din acea epocă şi până la noi, modul de a înţelege aceste fenomene şi modul de descriere care decurge din ele. Dacă Sfinţii Părinţi ne furnizează detalii mai puţin numeroase, mai puţin precise şi de un alt tip decât cele ale nosologiilor moderne, ca şi ale celor vechi, de altfel, este pentru că ei se consacră mai puţin descrierii exhaustive şi în sine a faptelor în chestiune, şi determinării naturii lor dintr-un punct de vedere exterior sau clinic, cât al definirii din interior şi din punct de vedere spiritual a originii lor fundamentale. Ei nu se îngrijesc de preocupările ştiinţifice care caracterizează deja totuşi medicina epocii lor, pentru că nu-i interesează decât esenţa, fundamentul şi sensul spiritual al fenomenelor, şi nu raportează despre acestea decât ceea ce permite mai buna înţelegere a atitudinii, forţei spirituale şi puterii de „vindecare” a sfinţilor ale căror fapte le prezintă.Se consideră în zilele noastre, că atribuirea unei cauze demonice anumitor forme de nebunie se datorează faptului că medicina din acea epocă n-ar fi fost capabilă să le dea acestora o explicaţie naturală. Dar asta ar însemna să ignori faptul că medicina contemporană scrierilor patristice la care ne referim înfăţişa lucrurile din aceeaşi perspectivă naturalistă ca şi medicina actuală, şi nu lăsa, tot ca aceasta din urmă, nici un loc demonologiei în descrierile ei.
Dacă medicina „profană” sau „raţională” ignoră o asemenea etiologie este pentru că fixându-şi drept unic obiect de referinţă realitatea fenomenală şi subordonându-i acesteia metoda ei, ea s-a pus în imposibilitatea de-a o înţelege şi s-a găsit obligată, prin refuzul, de către ea, al suprasensibilului, să dea efectelor acestuia o explicaţie legată numai de aparenţă. O astfel de explicaţie este, fără îndoială, posibilă, deoarece acţiunea demonică, oricât s-ar referi la partea spirituală, se traduce în mare măsură în domeniul sensibil şi poate fi, deci, percepută în efectele sale prin examenul clinic. Etiologia demonică se pretează, de fapt, cu atât mai mult la a fi confundată cu o etiologie organică şi redusă la aceasta, cu cât ea se manifestă frecvent prin tulburări trupeşti care, din punct de vedere exterior, prezintă aspectul bolilor clasice. Demonii de fapt, acţionează adesea asupra sufletului prin intermediul trupului, căci acesta din urmă le e mai uşor şi mai imediat accesibil. Ei se folosesc atunci de legile obişnuite ale lumii psihice, aceleaşi care pot să intre în joc în alte etiologii, mai ales pur fiziologice.
Evagrie remarca faptul că demonii caută altereze starea sufletului modificând constituţia trupului şi acţionând asupra creierului. Sfântul Ioan Casian dă indicaţii precise asupra modului în care diavolul acţionează în anumite cazuri de posesiune şi relevă analogia care există în procesul de care se foloseşte acesta şi anumite cauze fizice: „Duhul mârşav, punând stăpânire pe membrele în care rezidă tăria sufletului şi împovărându-le cu o greutate insuportabilă , îneacă şi înăbuşă în cele mai adânci tenebre puterile intelectuale. Vedem, de altminteri, că vinul, febra, un frig excesiv şi alte slăbiciuni care ne vin din afară pricinuiesc accidente asemănătoare. Aici se află ceea ce un precept al Domnului îi interzice diavolului să făptuiască împotriva preafericitului Iov, după ce a căpătat putere asupra trupului lui: „Îl dau în puterea ta! Numai de viaţa lui să nu te atingi!” (Iov 2,6), adică îţi interzic să-l arunci în rătăcire, slăbind organul care reprezintă sediul sufletului, să-i întuneci, cât timp îţi va rezista, inteligenţa şi judecata, înăbuşind sub povara ta partea principală a sufletului lui”.
Apare deci cu claritate că acolo, provocând perturbări în organism, diavolul generează tulburări psihice. Pentru cel care, mărginindu-se la o perspectivă naturalistă, ignoră intervenţia demonică, rămân posibile două moduri de înţelegere, observate din exterior. Pe de o parte, tulburările psihice ocupând, în cea mai mare parte a timpului primul loc în tabloul clinic, poate fi tentant să se definească o etiologie pur fiziologică, iluzorie totuşi prin faptul că ea nu sesizează nici tulburarea organică intermediară care reprezintă cauza apropiată pentru acestea, nici, mai ales, cauza demonică ce le este cauză primordială. Pe de altă parte, la vederea tulburărilor organice care există, fără îndoială, ca şi cauze, şi sunt observabile, medicul/psihiatrul poate ignora cu uşurinţă faptul că acestea nu sunt cauze decât în mod secundar şi poate avea iluzia unei etiologii pur somatice. El îşi îngăduie atunci să le aplice, în acelaşi fel, un tratament pur fiziologic. O astfel de terapeutică poate, până la un anumit punct, să se releveze activă, pentru că atinge organele implicate în mod incontestabil. Dar aceste organe nefiind decât mediatori, tratamentul nu modifică decât simptomele bolii. Şi cauza dintâi, subiacentă şi invizibilă pentru clinician, rămâne prezentă şi activă (aşa s-ar putea explica stranii rezistenţe la medicaţii extrem de puternice), chiar dacă, adesea, în alt fel, aşa s-ar putea înţelege anumite modificări ale simptomelor.
Atunci când reia în posesie un suflet de unde fusese alungat, diavolul se manifestă cu cea mai mare violenţă. El caută să facă totul alandala şi, într-un spirit de furie, cruzime şi răzbunare, produce adesea în el o stare de nebunie: „Acesta este obiceiul celui rău: când a tulburat pe cineva, îl aduce într-o stare lipsită de raţiune, pentru ca de atunci înainte să nu-şi mai poată reveni”. Ca în preceptul evanghelic: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei 12,43-45).
În general, se poate spune că patimile, atâta vreme cât subzistă în om, reprezintă prin ele însele o anumită formă şi un anumit grad de posesie demonică. De altfel, unii Sfinţii Părinţi asimilează cei şapte demoni care ies din Maria Magdalena (Luca 8,2), cu cele şapte patimi generice tradiţional recunoscute.
Este adesea la fel de dificil să spui de ce acest tip de posesie, întovărăşită de o nebunie agitată, afectează mai degrabă pe unii indivizi decât pe alţii, ca şi să explici din ce motiv boala, în condiţii egale, afectează pe cineva, şi nu pe anumiţi indivizi din motive care nu sunt întotdeauna clare. Nu putem, de fiecare dată, să invocăm o stare de păcat mai puternică la care îi cade victimă, căci alţii sunt cruţaţi de această formă de posesie, chiar dacă starea lor spirituală pare totuşi echivalentă. Şi dacă uneori intervenţia demonică este urmarea unui păcat personal, aceasta din urmă îi este mai mult o ocazie decât cauză celei dintâi. Ce determină alegerea specială a demonilor apare totuşi în cazul în care omul se dăruieşte în mod voluntar şi conştient satanei (Iuda este prototipul pentru asta), în cazul în care posesia şi nebunia care rezultă din ea au fost incluse de practici de vrăjitorie sau de magie, ca şi, în sfârşit, în cazurile în care se poate vedea în posesie/nebunie o încercare autorizată de Dumnezeu pentru a permite o purificare şi un progres spiritual care, la unii, nu s-ar fi putut efectua altfel.
În toate cazurile în care omul se dăruieşte acţiunii diabolice, Dumnezeu continuă, cu toate acestea, să-i asigure protecţia Sa, mărginind, în anumite limite, amploarea puterii demonilor, după cum explică Sfântul Ioan Gură de Aur : „Nişte posedaţi, ieşiţi din morminte, fugeau într-o zi în calea Domnului; demonii L-au rugat să le îngăduie să intre în trupurile porcilor care se găseau acolo: Domnul le-a permis asta, şi, imediat, aceste animale au luat-o la goană precipitându-se în valurile lacului (Matei 8,28). /…/ Dumnezeu le îngăduie să se năpustească în această turmă de porci, ca să arate prin exemplul acestor animale lipsite de raţiune până la ce lipsă de măsură ajunge răutatea demonilor. Devine evident pentru toată lumea că demonii ar acţiona asupra posedaţilor ca asupra porcilor dacă Dumnezeu n-ar avea grijă de aceşti nefericiţi până şi în furiile lor maniacale. De-acum, deci, când veţi vedea un stăpânit de demon, pe de-o parte iubiţi-L pe Domnul, şi pe de alta recunoaşteţi răutatea duhului rău: căci posedaţii vă oferă exemplul acestor două lucruri, bunătatea lui Dumnezeu şi perversitatea demonului care tulbură sufletul pe care pune stăpânire, bunătatea lui Dumnezeu care opreşte şi reprimă acest invadator brutal a cărui unică dorinţă este să-l azvârle pe om în prăpastie, care-l împiedică să-şi manifeste în întregime funesta lui putere. Sub stăpânirea demonilor, nu ne-am găsi într-o situaţie mai bună decât posedaţii: ce spun! Ne-am găsi într-o stare mai rea, căci Dumnezeu nu-i lasă pradă în întregime pe aceşti nefericiţi tiraniei diabolice, altfel ei ar avea de îndurat suferinţe mai îngrozitoare decât cele pe care le suportă.
Situaţia acestor oameni care au astfel de îndurat atacurile diabolice poate chiar să pară, dintr-un anumit punct de vedere, mai de invidiat decât aceea a celor care, găsindu-se într-o stare de păcat totuşi analoagă, nu trebuie să îndure acest gen de încercare. În legătură cu ultimii, Sfântul Ioan Casian scrie: „Aceia sunt cu adevărat nenorociţi şi vrednici de milă care, mânjiţi de toate crimele şi de toate ruşinile, nu numai că nu lasă să se distingă vreun semn de posesiune diabolică, ci n-au nici măcar de suferit vreo încercare pe măsura nelegiuirilor lor, nici cea mai mică pedeapsă. Pentru că nu merită leacul atât de rapid şi atât de prompt al timpului care trece. «Împietrirea şi inima lor îndârjită în păcat» întrec pedepsele vieţii prezente, şi «ei adună o avuţie de mânie pentru ziua mâniei şi a manifestării judecăţii lui Dumnezeu» (Romani 2,5)”. Celor dintâi, dimpotrivă, le este oferită de pe acum ocazia, prin suferinţa care-i loveşte, a unei radicale repuneri sub acuzare a modului lor de a trăi dinainte, a unei adevărate purificări şi a unei schimburi a fiinţei lor care, poate, pentru ei, n-ar fi fost posibile în alt fel. Zguduirea sufletului şi trupului său de către forţele demonice pot face să i se descopere omului realităţi pe care le ignora. Resimţind dureros în străfundurile sale răutatea duhurilor rele, el poate dintr-o dată să perceapă într-un mod acut întreaga nenorocire a omului lipsit de protecţia divină; el poate atunci, în disperarea sa, să fie adus în situaţia de a apela la Dumnezeu cu o mare forţă, pentru a fi izbăvit de iadul care-l locuieşte, şi, suferind întru Domnul toate durerile pe care trebuie să le îndure, el poate fi purificat prin suferinţă şi întărit prin răbdare. Lupta aspră pe care trebuie s-o ducă joacă atunci rolul unei dificile asceze, capabile să opereze în el transformări spirituale care, la capătul drumului, se pot dovedi extraordinare pe măsura încercării puţin obişnuite pe care a trebuit s-o îndure.
Este cu totul evident că, în ochii Sfinţii Părinţi, posedatul rămâne om ca parte întreagă, deşi demonul îi ocupă trupul şi sufletul, el continuă să poarte intact, în străfundul său, chipul de neşters şi inalterabil al lui Dumnezeu, care constituie fiinţa lui veritabilă, natura lui profundă, însăşi latura lui omenească. Faţă de ea, posesia nu este decât un accident, o deformare superficială. Nebunia care poate rezulta din asta n-apare încă aici decât ca o tulburare neesenţială omului pe care-l atinge. Ea nu-i afectează fiinţa profundă, nu îl vatămă nici total, nici definitiv, ci lasă să subziste intactă, deşi în exterior este ocultată, personalitatea lui veritabilă, care rămâne mereu susceptibilă de a fi eliberată şi de a se manifesta din nou. Nebunia, şi în acest caz, nu este decât o mască provizorie care, îndepărtată, va lăsa să apară din nou integritatea caracterului. Latura umană a omului nu este distrusă, pierdută, nici măcar alterată prin posesie/nebunie, ci pur şi simplu ascunsă, dublată, parazitată. Posedatul/nebunul, prin chipul lui Dumnezeu care subzistă în el, rămâne promis destinului divin acordat de Hristos oricărui om care crede în El. acest chip al lui Dumnezeu rămâne pentru el posibilitatea de a accede la asemănarea cu Dumnezeu. Prin posesie/nebunie, omul nu pierde nimic, în fond, din adevărata sa natură. El îşi păstrează intacte, dar pur şi simplu situate dedesubt, toate posibilităţile lui spirituale. Astfel, Sfinţii Părinţi nu identifică niciodată posedatul cu demonul care-l posedă. Ei ştiu să distingă omul însuşi dincolo de cel care-l împinge să acţioneze, ca Sfântul Singlitichia în legătură cu o situaţie analoagă: „Nu el a făcut nedreptatea, ci diavolul. Urăşte boala, nu bolnavul”.
N-am putea, deci să-l hărăzim pe posedat/nebun aceluiaşi blestem ca şi diavolul; nu-i putem atribui omului însuşi tarele care, în mod esenţial, nu-i aparţin naturii sale, ci a celei a demonilor care sălăşluiesc în el. posedatul/nebunul este de fapt o victimă care merită compasiunea creştinului, iar nu judecata şi condamnarea acestuia. Un caz raportat de Sfântul Atanasie al Alexandriei în Viaţa Sfântului Antonie cel Mare ne oferă un exemplu revelator al atitudinii Sfinţilor Părinţi: „Veni la el un om dintr-o familie ilustră, posedat de un demon atât de îngrozitor încât acea persoană ignora că se găsea acasă la Antonie şi-şi mânca propriile excremente. Oamenii care-l aduseseră l-au rugat pe Antonie să intervină în favoarea lui. Plin de simpatie pentru acel tânăr, Antonie se rugă petrecând întreaga noapte veghind împreună cu el dintr-o dată, către zori, tânărul se aruncă asupra lui Antonie lovindu-l. Tovarăşii aceluia se indignară dar Antonie le spuse: «Nu vă mâniaţi pe acest tânăr. Nu este fapta lui, ci a demonului care-l posedă». Găsim un exemplu la fel de semnificativ în Viaţa Sfântului Atanasie Athonitul: atunci când apare un posedat/nebun pe nume Matei, încredinţat spre îngrijire unui frate al mănăstirii, se arată greu de suportat, reproşurile Sfântului Atanasie se îndreaptă către acel frate, pentru lipsă de perseverenţă, şi niciodată către cel posedat, căci el ştie că dificultăţile pe care le provoacă nu i se datorează de fapt lui, ci „cruzimii demonului”. Biograful notează, de altfel, că în acest caz, împotriva demonului trebuie să lupte fraţii. La fel, atunci când un anume Pavel, apucat de nebunie, este condus în faţa lui Avramie şi îl insultă grosolan pe sfânt şi chiar pe Dumnezeu Însuşi, biograful – Chiril din Scytopolis, are grijă să noteze: „demonul nu înceta să-l insulte pe Dumnezeu şi nu contenea cu injuriile împotriva lui Avramie”.
Dacă se afirmă că posedatul/nebunul nu este responsabil de cuvintele sau de actele sale, aceasta nu este ca să i se nege întreaga personalitate. Afirmarea acestei iresonsabilităţi vizează, dimpotrivă, în perspectiva patristică, păstrarea personalităţii sale autentice, a naturii sale adevărate, arătând că el nu se identifică cu ceea ce apare în mod exterior şi este, de fapt, efectul acţiunii diavolului. Nu mai mult decât îl asimilează pe posedat/nebun cu demonul care se găseşte în el, Sfinţii Părinţi nu-l identifică cu nebunia sa. Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte în mai multe rânduri că „Evanghelia ne încredinţează că acela care-şi va numi fratele nebun nu va scăpa de flăcările iadului (Matei 5,22)”. Este un păcat grav să tratezi un om de nebun, pentru că asta însemnă să-l reduci la o aparenţă exterioară sau chiar la o realitate interioară care nu constituie fiinţa sa fundamentală; înseamnă să-l reduci la un aspect al lui care nu este esenţial; înseamnă să nu vezi că el este în realitate altcineva; înseamnă să-i negi adevărata personalitate, căci înseamnă să uiţi că el este, înainte de toate, chipul lui Dumnezeu şi chemat să fie un fiu al lui Dumnezeu.
Astfel Sfinţii Părinţi îi primesc pe posedaţii/nebunii care le sunt aduşi cu un mare respect şi îi tratează cu dragoste, simpatie, milă, compasiune. Niciodată nu îi primesc ca pe nişte vinovaţi ci întotdeauna merg în întâmpinarea lor ca la nişte fraţi întru suferinţă. Niciodată nu îi judecă, nici nu îi exclud în vreun fel, ci îi acceptă cu amabilitate alături de ei, îi consideră în toate ca pe semenii lor şi îi iubesc ca pe propriile lor mădulare. Astfel, textul din care am citat al Sfântul Atanasie din Alexandria ni-l prezintă pe Sfântul Antonie „plin de simpatie” pentru omul adus la el. Aceeaşi atitudine se găseşte la Sfântul Atanasie Athonitul şi la discipolii săi: „Matei era posedat de demon. El se apropie de Sfântul Părinte şi îl rugă să-i vină în ajutor. Sfântul îl îmbrăţişă ca pe un membru al propriei comunităţi. După aceea, chemă pe unul din fraţi, pe care îl ştia meşter încercat, şi i-l încredinţă pe pacient, spunându-i în taină: «vei trage mari avantaje şi mult folos din aceasta». Acest lucrător îl primi în celula sa pe fratele posedat, ca pe o comoară de mare preţ. Dar nu a reuşit să-l suporte pe Matei multă vreme, din cauza ferocităţii demonului care-l poseda, şi, cu „milă şi tristeţe”, veni să-i mărturisească eşecul său Sfântul Atanasie, afirmând că greşeala se afla în propria lui slăbiciune. Matei fu atunci încredinţat unui al doilea frate, „mai încercat şi generos”, care, la fel, eşuă. Atunci, Sfântul se adresă unui al treilea mai perseverent: „Ia-l cu tine pe acest frate, şi dacă nu cedezi descurajării în faţa bolii lui, te încredinţez că, datorită răbdării tale, vei deveni moştenitor al Împărăţiei Cerurilor”.
Este de remarcat că în toate cazurile primirea posedatului/nebunului este acceptată chiar cu bucurie, inclusiv în cazurile dificile, în care este văzută ca o ocazie suplimentară de a pune în practică şi de a le verifica, un mijloc pentru fiecare de a-şi exersa în mod special răbdarea şi de a-şi manifesta mila. Viaţa Sfântul Atanasie Athonitul arată bine cum fiecare încearcă să vină în ajutor cât mai bine posibil unui frate afectat de soartă şi este întristat de a nu fi putut face mai mult. Sfântul Ipatie se arată la fel de primitor şi milostiv. Calinic, biograful său, raportează : „Compătimitor cu toţi, Apatie era iubit de toţi. Căci el suferea împreună cu cei ce sufereau şi se interesa de cei care erau copleşiţi de încercări, spunând: «Scris este: „Amintiţi-vă de prizonieri ca şi cum aţi fi închişi împreună cu ei; de cei care sunt maltrataţi, gândiţi-vă că şi voi aveţi trup şi trebuie să plângi împreună cu cei ce plâng, să te bucuri împreună cu cei ce se bucură”». „Sfântul, ne spune mai departe biograful său, avea milă de cei ce sufereau de boli, şi spunea: „Omul acesta este cel care a fost frânt de tâlhari, de demoni şi care este pe jumătate mort. Să ne milostivim de el, în numele lui Dumnezeu”. În legătură cu călugării atinşi de tulburări psihice cauzate de acţiunea diabolică, de care ne vorbeşte Theodor din Petra, se spune că Sfântul Theodosie „i-a primit cu bunăvoinţă, ca un bun părinte, imitând, pe cât îi este posibil naturii omeneşti, milostivirile lui Dumnezeu, în modul în care preceptul învaţă ce trebuie să fie discipolul lui Hristos (Luca 6,36): «Fiţi milostivi, spune el, precum Tatăl vostru este milostiv». „Se simţea mai bine cu ei decât cu toţi ceilalţi. Pentru că ardea de o afectuoasă compasiune pentru ei”.
Sfântul este apt nu numai să discearnă eventuala existenţă a unei intervenţii diavoleşti, dar şi să-l elibereze de ea pe cel ce este afectat. Astfel, el va fi consultat în cazurile de nebunie de origine demonică, ca, de altfel, în cazurile în care etiologia este nesigură. Căci se ştie că Sfântul este capabil să vindece în mod miraculos toate formele de nebunie, deoarece, dacă cauzele posibile ale nebuniei, ca şi ale bolii, sunt multiple, în definitiv unic este remediul spiritual, pentru că, până la urmă, Cel Unic este Medicul. Theodoret al Cyrului ne spune în legătură cu Maro Anahoretul căruia Dumnezeu „i-a acordat într-asemenea măsură darul de a vindeca bolnavii încât, faima sa răspândindu-se peste tot, veneau din toate părţile să-l întâlnească /…/. Binecuvântarea sa, ca o rouă cerească, oprea frisonul şi făcea să înceteze febra, alunga demonii şi vindeca toate felurile de boli printr-un singur remediu. Căci, în loc ca medicii să folosească remedii diferite pe potriva diferitelor boli, sfinţii nu folosesc decât rugăciunea pentru a le vindeca pe toate”.
Prin puterea lui Hristos se face orice vindecare şi sunt alungaţi toţi demonii. Oamenii înzestraţi cu putere duhovnicească fac apel şi o manifestă invocând Numele lui Iisus, care posedă, pentru a le combate pe acestea din urmă, o eficienţă specială şi pot să-l elibereze pe om de nebunie: „Numele lui Iisus alungă din oameni rătăcirile gândirii, demonii, bolile”, afirmă Origen, care relatează, pe de altă parte: „Unii manifestă, în vindecările pe care le fac, semnul că au primit, datorită credinţei lor, o putere miraculoasă, având în vedere că nu invocă asupra celor ce cer vindecarea decât pe Dumnezeu şi Numele lui Iisus îmbinat cu istoria lui. Prin ei, şi eu am văzut într-adevăr oameni scăpaţi de boli grave, de rătăcirea gândirii, de demenţe şi de o mulţime de alte boli”. Cu toate acestea, Numele lui Iisus nu acţionează automat, în felul unei formule magice; Hristos nu răspunde la apelul pe care îl alege decât pe măsura credinţei celui care, prin Numele Său, recurge la Atotputerea Sa. Să poţi să stăpâneşti astfel demonii şi să pui capăt acţiunii lor presupune o credinţă fără fisură, o puritate a inimii, o profundă umilinţă, ca şi o mare compasiune pentru cel care este victima diavolului. Exorcistul trebuie să-şi dea într-adevăr seama, pe de o parte, că el nu acţionează pentru sine, ci pentru a veni în ajutorul cuiva care suferă, şi, pe de altă parte, că nu acţionează prin propriile forţe: „să alungi demonii este un dar al Mântuitorului”, ţine să precizeze Sfântul Antonie cel Mare. Astfel, toţi sfinţii consultaţi, în toate cazurile şi înainte de toate, se roagă, este principiul fundamental al terapeuticii „lor”. Ei fac de asemenea, în general, semnul crucii, simbol al Puterii lui Hristos, care-l aşează pe om sub harul lui Iisus cel crucificat, biruitor al oricărui rău, al oricărei suferinţe, al oricărei putreziciuni şi distrugător al puterii lui satan. Calinic spune despre Sfântul Apatie: „Câţi oameni aduşi la nebunie de către demoni n-a vindecat Somnul prin intermediul său! Căci Domnul i-a dăruit harul vindecării în aşa măsură încât, prin rugăciunea sa şi prin semnul lui Hristos, el alunga până şi demonii cei mai îngrozitori”.
În plus, sfinţii recurg adesea, pentru a-i elibera pe oamenii posedaţi/nebuni, la toate terapeuticile spirituale obişnuite: uleiul sfinţit folosit pentru frecţie sau pentru miruire, apa sfinţită, uneori şi aplicarea mâinilor. Exorcismul, în forma lui tradiţională, în care omul înzestrat cu forţă spirituală porunceşte demonului să plece, nu este descris decât în câteva cazuri.
Mulţi Părinţi au recurs în anumite cazuri la imobilizare aşa cum ne relatează un caz Istoria lausiacă, unde doi călugări, Valens şi Heron, care, sub efectul acţiunii diabolice, căzuseră în trufie şi delirau, fuseseră legaţi şi puşi în fiare de tovarăşii lor. În continuare se spune că „despre Valent că după ce l-a legat şi l-a pus în fiare, părinţii l-au îngrijit vreme de un an, nimicind stima pe care o avea pentru sine prin rugăciunile lor, prin nebăgare în seamă şi printr-o viaţă mai calmă – conform dictonului: „contrariilor, remedii contrare”.
Trebuind deci să-l vindece pe Valent de orgoliul şi de vanitatea care reprezintă sursa delirului său, părinţii procedează în aşa fel încât el să fie lipsit de atenţia căreia voia să-i fie obiect, pentru ca el să înceteze a se mai lua pe sine drept subiect de interes şi să facă din sine un obiect de admiraţie, el care, mai înainte, se lăuda în faţa întregii comunităţi cu faptul de a-l fi văzut pe Hristos şi de a nu avea nevoie de Sfânta Împărtăşanie. Tot în Istoria lausiacă se poate vedea punerea în aplicare a unei terapeutici analoage pentru un anume Avramie, care, la fel, sub efectul orgoliului şi acţiunii demonice, a început să delireze: „Părinţii, limitându-l la o viaţă mai grosolană şi lipsită de atenţia celorlalţi, l-au vindecat de trufia sa şi l-au condus la cunoaşterea propriei slăbiciuni pe cel ce era amăgit de demoni”. Conform principiului indicat: „contrariilor, remedii contrare”, se poate admite că imobilizarea a avut drept ţel pe de o parte să-l umilească pe Valens (adică să-l conducă, prin luarea în considerare a situaţiei sale, la sentimente de umilinţă care să poată lua în el locul sentimentelor de orgoliu de care suferă), şi pe de altă parte, să-l izoleze, cu unicul scop de a-i permite să ducă o viaţă de excludere, traiul în comunitate riscând să-i favorizeze mai mult vanitatea şi să-i exalte delirul datorită prezenţei spectatorilor şi auditorilor atenţi.
Sfântul Ipatie recurgea uneori la imobilizare ca în următoarea relatare: „Au adus la slujitorul lui Dumnezeu pe un ţăran – Zenon care era groaznic de tulburat de un demon, astfel încât nici nu mai ştia unde se afla. Delira şi se năpustea asupra tuturor. În lacrimi, soţia lui s-a aruncat la picioarele Sfântul Ipatie. Acesta i-a legat mâinile, înveşmântându-l apoi într-un sac astfel încât să fie înfăşurat cu mâinile legate înăuntru. Sacul era foarte solid căci atunci când cei care erau posedaţi de astfel de demoni sălbatici, şi care se repezeau la oameni, el îi lega fedeleş într-un sac pentru a nu mai ataca pe nimeni. Acei care erau astfel legaţi erau îmblânziţi fiind obligaţi să postească şi să se roage fără încetare, căci Dumnezeu îi vindeca prin intermediul Sfântului”. Imobilizarea ni se pare a fi avut aici ca scop principal acela de a împiedica faptul că omul victimă a demonului să-şi risipească inutil forţele într-o agitaţie zadarnică şi o agresivitate vătămătoare, şi de a-l ajuta să şi le reţină şi să le păstreze disponibile, în scopul de a le putea reorienta într-un sens pozitiv şi ordonat de vindecare: imobilizarea face posibilă transformarea în post şi rugăciune a energiei care se exprima mai înainte prin agitaţie şi violenţă. Această sublimare este favorizată de mijlocirea activă a sfântului, care, pe de altă parte, face mai eficace postul şi rugăciunea posedatului, însoţindu-le cu propriul său post şi cu propria sa rugăciune. Aici, imobilizarea ni se pare a avea ca finalitate principală pe aceea de a permite punerea în practică a terapeuticilor propriu-zise. Cu mult mai importantă ne apare recurgerea la post şi la rugăciune, care sunt într-adevăr terapeuticile de bază. Folosirea lor este justificată şi chiar cerută în cazurile de care ne ocupăm de această învăţătură a lui Hristos care face tratamentul cel mai adecvat: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9,29). Sfântul Ioan Gură de Aur spune în legătură cu aceasta: „Dacă un om este tulburat de duhul rău, arătaţi-i numai simbolul postului; înlănţuit de teamă, el va deveni calm şi la fel de imobil ca un hotar, mai ales dacă vede alăturate postului sora şi soţia lui – rugăciunea. Postul îi alungă pe duşmanii mântuirii noastre şi este redutabil pentru vrăjmaşii noştri cei mai groaznici”. „Este cu totul imposibil ca acela care este posedat, şi care trăieşte în plăcere şi în desfătări, să fie vreodată eliberat de demonul ce-l posedă. Căci postul este remediul cel mai eficace şi cel mai necesar pentru acest fel de boală”.
Sfântul Teodosie profita de momentele în care îi găsea pe „călugării cu duhul în rătăcire” „în apele lor”, „stăpâni pe facultăţile lor”, ca să-i înveţe ce trebuiau să facă şi în ce sens trebuiau ei înşişi să lupte pentru a obţine eliberarea de suferinţele lor. Sfântul Teodosie îi îndemna mai întâi să fie răbdători şi să spere. Prin îndemnurile sale, „el însufleţea curajul tuturor acestor călugări”; aşa a eliberat el pe mulţi de boala care-i cuprinseseră, din moment ce prin propria răbdare ei îşi obţineau singuri vindecarea”.
Se cuvine să remarcăm că nu vindecarea cu orice preţ o urmărea Sfântul Teodosie pentru aceşti călugări căci poate fi mai util pentru unii să trebuiască să continue să lupte şi să persevereze în răbdare. „El i-a învăţat să aibă curajul să nu se dea bătuţi în faţa suferinţelor. Considera de fapt că în acest caz era mai bine să fii răbdător decât să vrei să scapi de propriile dificultăţi, căci primul mod de a acţiona procură indiferenţa, în vreme ce celălalt dovedeşte lipsă de curaj. Astfel, el nu se lupta să vindece boala, ci dădea cu generozitate bolnavului sfaturi asupra modului de a nu se da bătut, înfăţişând lui Dumnezeu milele sentimente care se nasc din situaţia noastră vrednică de milă”. Sfântul Teodosie acţionează aici în calitate de părinte duhovnicesc avizat, care dă fiecăruia remediul potrivit propriei personalităţi şi situaţiei lui particulare, urmărind în fiecare caz binele cel mai mare. Chiar dacă vindecarea îi va permite cuiva să scoată beneficiile duhovniceşti cele mai importante, altul va avea nevoie de continuarea luptei pentru a progresa şi a ajunge la un grad superior de perfecţiune. Şi aici se indică sensul pozitiv pe care pot să-l acorde Sfinţii Părinţi anumitor forme de tulburări psihice, atunci când acestea sunt susceptibile să fie utilizate în profitul spiritual al celui care este afectat de ele. Cu toate acestea, tulburările nu au valoare în sine, nici nu pot fi prin sine o cauză de progres spiritual, ci prin depăşirea pe care o ocazionează, şi această depăşire nu este posibilă, cel mai adesea, decât cu condiţia ca acela care este atins de ele să fie ghidat în atitudinea pe care trebuie s-o adopte în privinţa lor, pentru a nu le face să-i servească spre binele său, Sfântul Teodosie îi învaţă, deci, înainte de toate pe aceşti călugări să-şi îndure suferinţele, să trăiască cu ele, şi ştiind că ele pot servi spre binele lor dacă sunt folosite corect, dacă ştiu să le transforme în mijloc ascetic pentru a creşte în virtuţi; el îi îndeamnă chiar să mulţumească lui Dumnezeu pentru ele şi să le adopte ca şi cum ar fi fost dorite: „Pentru că aceia care sunt legaţi de acest trup vrednic de milă trebuie să sufere în toate felurile, să facem din aceasta o lucrare proprie a voinţei noastre, acceptând suferinţele care vin asupra noastră din voinţa divină, bucurându-ne întotdeauna de ele, mulţumind pentru ele cu orice prilej”. Prin toate aceste sfaturi, Sfântul Teodosie îi îndrumă pe aceşti călugări să ia distanţa necesară în raport cu suferinţele lor şi să le găsească un sens. El îi scuteşte prin aceasta de durerea suplimentară, care, altfel, ar rezulta din sentimentul absurdităţii lor. Prin relevarea utilităţii lor şi a binefacerilor spirituale pe care le pot aduce, ele îi ajută să le accepte cu bucurie, şi deci, să nu fie descurajaţi şi deprimaţi de ele. El le dă în plus mijlocul de a nu rămâne pasivi în faţa lor, ci de a le transcende şi de a le stăpâni, făcând din ele un instrument al mântuirii lor. În paralel, Sfântul Teodosie îi îndeamnă, bineînţeles, pe aceşti călugări să persevereze în rugăciune, căci fără ea nu-i posibil să se obţină vreun bine adevărat.
Omul nu dispune întotdeauna de integralitatea voinţei sale. Cazul călugărilor de care se ocupă Sfântul Teodosie este o excepţie: ei nu au conştiinţa întunecată în întregime de tulburările care-i afectează şi dispun de momente de luciditate. Pe de altă parte, ei sunt călugări care, în ciuda deviaţiilor lor ascetice, rămân în mod fundamental orientaţi spre Dumnezeu şi rămân accesibili indicaţiilor sfântului. Dimpotrivă, există cazuri î care cei care sunt atinşi de nebunie, posedaţi sau bolnavi, au pierdut cunoştinţa a ceea ce sunt şi a ceea ce fac. „Influenţa duhurilor nu se exercită într-un mod unic, asta e sigur. Se găsesc posedaţi care n-au nici o cunoştinţă despre ceea ce fac sau despre ceea ce spun, în vreme ce alţii au această cunoştinţă şi îşi amintesc de ea după aceea”, remarcă Sfântul Ioan Casian.
Terapeutica bolilor spirituale