Cine este creştinul?
Foarte des aflăm cum trebuie să fie creştinul: smerit, răbdător, ascultător, iubitor, milostiv, blând etc. Dar cine este creştinul? Cine este el, în adâncul fiinţei lui? Este parvenitul filantrop creştinul? Sau creştinul este blândul stareţ? În această lume în care totul pare cu susul în jos, cine este creştinul? Unde îl găsim? Creştinul s-a născut martir. Martirajul este sacrificiu, jertfă. Întru jertfă a întemeiat Hristos Biserica Sa. A intemeiat-o în bălegarul din grajdul în care S-a născut, în sudorile amestecate cu sânge, în patimile şi răstignirea Sa. Prin mâhnirea Sa ne-a bucurat pe noi. Aşadar, nu există Biserica fără jertfă, nu există neam creştinesc fără jertfă … „neam sfânt, preoţie împărătească” … Nu este creştin cel ce nu se jerfeşte pe sine lui Hristos prin oameni.
In lupta aceasta a mantuirii sale, crestinul nu tine seama de nimic – de conveniente sociale, obligatii, sminteli – el este totdeauna constient de prezenta lui Hristos si pe Acela Il doreste, uitand cele ale lumii. Se arunca in arena precum gladiatorul, cu fiecare lupta devenind mai puternic. Spre deosebire insa de gladiator, el fuge de aplauze, pentru ca si aplauzele ii sunt inamic.
Crestinul uraste lumea. Adica o iubeste, precum si Hristos, cu inima sfaramata; dar ii uraste caile, metodele, meschinariile, fatarnicia. O uraste, pentru ca el iubeste viata vesnica, in timp ce ea iubeste viata cotidiana. Crestinul doreste moartea lumii: intai a lumii din el, si apoi a lumii exterioare. Pe ambele le voieste innoite, invesnicite. El doreste moartea ca pas obligatoriu spre innoirea vietii, in Inviere … „intru moartea Lui ne-am botezat”…
Crestinul iubeste. Crestinul iubeste. Crestinul iubeste. Crestinul nu doar iubeste, ci iubeste cu dragostea intreita a lui Hristos. El se roaga: „Doamne, da-mi sa iubesc cu iubirea Ta”. Ce-i va folosi crestinului de va iubi firesc, de va implini posibilul? Crestinul tinteste imposibilul, iubirea paradoxala a lui Hristos. Intru aceasta, crestinul esueaza total, caci doar esuand, ca om, este gata sa primeasca victoria indumnezeirii lui Hristos. Abia cand reuseste deplina golire de sine, crestinul se umple de plinatatea smereniei lui Hristos. Murind ca om, el este inviat de Hristos ca dumnezeu prin har.
Oare noi suntem crestini?
Asadar, totul incepe si se sfarseste in jertfa. Doar intru aceasta este crestinul crestin, asa cum arata si numele lui. Daca vom uita aceasta, daca vom uita ca parintii nostri duhovnicesti sunt cei care mureau in Colosseum, cei care mureau inghetati in Sevastia, cei care mureau arsi, decapitati, trasi pe roata sau crucificati sau, mai recent, de vom uita jerfele parintilor nostri, de vom uita altarele de la Aiud, Gherla, Pitesti, Jilava, Canal etc., de vom uita bisericile in care s-au transformat adevaratii nostri parinti intru Hristos, nu ne meritam numele de crestini.
Ce fel de crestin este acela care in loc sa-si laude martirii se lauda pe el insusi? Cel care in loc sa faca procesiuni cu moastele acestora, face parada de „virtutile” sale? Cand este acela crestin, cel care in loc sa caute sa ajunga la cununile acestora, el uita de ei si cauta sa devina campion universitar?
Cand isi va aduce acest crestin aminte de acesti martiri ai credintei? Peste 100 de ani, cand le va veni randul la canonizare? Canonizarea sfintilor incepe cu evlavia credinciosilor. Daca altii pot, noi nu putem uita, precum nici Hristos nu uita jertfa lor si ii marturiseste in vesnicie, asa cum a promis.
Asadar, sa nu pregetam a lua modelul si crucea acestor fratiori ai lui Hristos, care au patimit pentru El sub ochii nostri si ai parintilor nostri. Haideti dar ca acelora care au savarsit arderea de tot a lor pentru Hristos, sa le cantam dupa vrednicie:
„Sfintilor mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati incununat, rugati-va Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre!”
