CONVORBIRI CU TINERII DESPRE SEXUALITATE.

Viaţa sexuală este latura cea mai dificilă şi mai plină de neorânduială a fiinţei omeneşti. Unii oameni îşi petrec toată viaţa fie în robia apăsătoare a sexului, fie într-o luptă înverşunată cu el, din care cauză mulţi îşi închipuie că sexul este dat omului ca un blestem, ca o pedeapsă. Ar însemna să gândim uşuratic, dacă am tăgădui toate greutăţile chinuitoare cu care se umple viaţa noastră datorită sexualităţii. Ar însemna să fim miopi, dacă nu am observa importanţa care revine sexualităţii în viaţa omenească. Ar fi o greşeală şi mai mare dacă am dispreţui sexualitatea, dacă ne-am arăta dezgustul faţă de ea şi nu am observa măreţia şi luminozitatea care izvorăsc din înţelegerea sănătoasă a adâncurilor întâlnirii bărbatului cu femeia. Cea mai importantă problemă care se pune în legătură cu viaţa sexuală este rânduirea acesteia. Trebuie să ne străduim din toate puterile să dăm vieţii sexuale o îndrumare corectă; trebuie să căutăm, cu multă răbdare, această îndrumare. Nici neglijarea sexualităţii şi nici urmărirea cu nepăsare a tuturor mişcărilor acesteia nu sunt în stare să ne conducă la o viaţă corectă, şi adesea oamenii sunt aspru sancţionaţi. Cu alte cuvinte, primesc o pedeapsă crudă, atât pentru superficialitate, cât şi pentru dispreţul lor faţă de sexualitate. În viaţa lăuntrică a omului, în dezvoltarea personalităţii lui, în descoperirea darurilor şi a capacităţilor lui, viaţa sexuală sănătoasă şi corectă are o însemnătate capitală. Iată pentru ce este atât de important să ne cunoaştem cât mai bine din punctul acesta de vedere şi să ne orientăm, să ne îndreptăm viaţa pe calea ei corectă. Şi calea aceasta corectă este, pe de o parte, viaţa în căsătoria legală şi sfinţită, iar pe de altă parte, virginitatea şi castitatea până la căsătorie. Ne vom convinge de adevărul acesta fundamental din analiza pe care o vom face mai departe cu privire la viaţa sexuală. Deosebit de convingătoare se vor arăta, de asemenea, greşelile şi abaterile menite să distrugă viaţa noastră sănătoasă, căci ele însele ne vor mărturisi despre ceea ce trebuie să păzim pentru menţinerea şi întregirea personalităţii noastre. În nici o altă sferă a vieţii noastre nu iese în evidenţă, atât de pregnant, însemnătatea şi adevărul libertăţii ce s-a dat făpturii omeneşti, ca în sfera vieţii sexuale. Sunt multe manifestări ale vieţii în care nu este nevoie de un raport bine determinat, căci acţiunile omului se dezvoltă şi trăiesc, în aceste manifestări, cu totul independent de voinţa sa. In aceste manifestări, cerinţele şi dorinţele trupeşti apar, ele singure. Aşa se petrec lucrurile, bunăoară, cu hrana, cu odihna. Nu vreau să spun, desigur, că aceste manifestări s-ar deroba cu desăvârşire de sub controlul raţiunii noastre, căci într-un cadru cultural normal noi căpătăm, încă din copilărie, anumite deprinderi care, împreună cu simţurile şi dorinţele noastre, sunt în stare să controleze în chip satisfăcător aceste manifestări ale Vieţii. Ceva mai mult, la animale chiar şi viaţa sexuală se reglează cu ajutorul unui astfel de control de cerinţe şi de dorinţe. Cât priveşte omul, însă, viaţa lui sexuală nu numai că este foarte complexă, dar este, în acelaşi timp, şi foarte impetuoasă, şi formează un cadru de viaţă în care nu se poate trăi numai după impulsul unor simţuri şi necesităţi, ci şi prin participarea voinţei, deci a libertăţii noastre, care este de neînlăturat. Cine vrea să trăiască în ceea ce priveşte viaţa sexuală numai potrivit indicaţiilor simţurilor şi dorinţelor lui, acela renunţă cu totul la libertate, căci renunţă la reglarea raţională şi preferă reglarea iraţională, aşa cum o impun simţurile şi dorinţele noastre, fără controlul raţiunii. In viaţa sexuală este, astfel, nevoie de o alegere, iar această alegere este o manifestare a libertăţii noastre, faţă de care suntem responsabili, deoarece această responsabilitate ne priveşte în primul rând pe noi înşine. Este important, deci, ca în anii tinereţii să recunoaştem cu deplină claritate că în viaţa sexuală nu este îngăduit senzualismul (urmărirea exclusivă a atracţiilor care apar de pe urma simţurilor), ci este necesar să ne lămurim în chip raţional asupra tuturor lucrurilor, să pătrundem cu raţiunea şi în cadrul vieţii sexuale, pentru a găsi şi pentru a urma calea cea dreaptă în rânduirea vieţii noastre. Tot aici aş mai vrea să subliniez, contrar părerii comune, că oricât de grave ar fi greşelile din cadrul vieţii sexuale, săvârşite din uşurătatea minţii, din nesocotinţă sau sub influenţa altora, acestea nu trebuie socotite ca ireparabile. Nu o dată mi s- Ca întâmplat să întâlnesc tineri care, făcând vreo greşeală în ceea ce priveşte viaţa normală sexuală, au ajuns, în disperarea lor, la concluzia că pentru ei calea curăţiei este închisă pentru totdeauna. Modul acesta de a gândi este o adâncă şi foarte păgubitoare rătăcire.[Autorul are în vedere lucrarea lui N. E. Neveadomsky „Onoarea fetei şi căsătoria”, tipărită la Berlin în 1926, care afirmă că greşelile în această direcţie sunt ireparabile, în special pentru sexul feminin. ] Trebuie să recunoaştem că orice păcat care ne-a fost iertat pleacă din suflet pentru totdeauna şi că prin lacrimile pocăinţei sufletul se spală şi se curăţă, strălucind tot atât de mult ca la început. Curăţia sufletului poate fi restabilită, iar curăţia sexuală este, mai întâi de toate şi mai muft decât toate, curăţia sufletului. De aceea, se cuvine ca cineva să se păzească, pe cât îi va fi cu putinţă mai mult, de orice cădere; dar căzând în păcat, să nu fugă, din disperare şi din laşitate, ci să caute restabilirea curăţiei lui sufleteşti. Spunând acestea nu vreau câtuşi de puţin să minimalizez însemnătatea virginităţii, a curăţiei fizice. însemnătatea acesteia este atât de mare şi atât de adâncă, încât nu este religie pe suprafaţa pământului, care să nu cinstească în mod deosebit virginitatea. Păzirea curăţiei trupeşti apare astfel ca cel mai mare bun, ca izvorul adevărat al puterii şi tăriei spirituale. Toate acestea nu trebuie să reducă nicidecum însemnătatea curăţiei sufleteşti. Căci dacă pierderea curăţiei trupeşti nu poate fi reparată prin nimic, pierderea curăţiei sufleteşti poate fi restabilită, prin pocăinţă. Ne vom îndrepta acum spre studierea vieţii sexuale. De la început va trebui, însă, să ne atragă atenţia importanţa excepţională pe care o au adolescenţa şi tinereţea, în cadrul vieţii sexuale. Este vorba de anii aceia care coincid cu o anumită maturitate sexuală şi care ocupă perioadele de vârstă: la băieţi de la 13-14 ani până la 25 de ani, iar la fete de la 11-12 ani pană la 23 de ani. In aceşti ani dintre copilărie şi maturitate se desfăşoară mare lucrare la care ne referim, deoarece ei sunt ani de cotitură, de criză, de tranziţie. Maturitatea fizică, psihică şi socială se împlinesc în anii aceştia, dar locul esenţial în această perioadă de tranziţie aparţine dobândirii maturităţii sexuale, căci sexul comunică acestei perioade trăsăturile tipice şi fundamentale. Dar tocmai în aceşti ani, aşa cum vom lămuri mai departe, se manifestă şi neorânduiala şi dezorganizarea esenţială şi fatală a cadrului sexual, anii aceştia dând un tablou îngrijorător de dedublări bruşte şi o bifurcare a sexualităţii în două direcţii diferite. Pe de o parte, impulsul sexual, care cuprinde partea pur instinctuală a sexului, ca şi toate mişcările psihice legate de această parte corporală; pe de altă parte însă, cu totul izolat şi separat de aceasta, şi câteodată chiar ca o respingere hotărâtă a impulsului sexual, se manifestă erosul, freamătul iubirii şi căutarea de contopire pur spirituală cu fiinţa iubită. Atât erosul, cât şi impulsul sexual apar, în mod egal, ca manifestări ale sexualităţii; însă bifurcarea, despărţirea lor, câteodată chiar antagonismul dintre ele face să se înţeleagă că sexualitatea, în om, este ceva complex: o putere spiritual-corporală. Orânduirea corectă a vieţii sexuale constă tocmai în învingerea acestei dedublări, în restabilirea acestei integrităţi de care orice suflet are nevoie şi pe care o caută. Chiar şi cei mai desfrânaţi oameni, care s-au dedat cu totul impulsurilor sexuale şi care au pierdut toate avânturile erosului, (în original, autorul foloseşte cuvântul „eros” cu înţeles de iubire platonică, ideală, sublimă, lipsită de senzualitate) simt, din timp în timp, un dor adânc după viaţa integrală, după restabilirea armoniei dintre impulsul sexual şi iubire, iar cu aceasta mărturisesc ei înşişi, din adâncurile decăderii lor, despre necesitatea legii integrităţii în viaţă, pe care ei, cu atâta uşurătate, au călcat-o. Trăirea separată atât a înclinărilor sexuale, carnale, cât şi a căutărilor de contopire pur spirituală este un neadevăr, este o minciună, este un păcat pe care firile mai sensibile îl simt şi-1 suportă cu greu şi pentru care suferă nespus de mult. Pentru a pătrunde în greutăţile pe care le-am menţionat mai sus şi a ne edifica asupra lor, să urmărim mai amănunţit dezvoltarea vieţii sexuale la om. La drept vorbind, astfel de manifestări se pot observa foarte de timpuriu, poate chiar din primul an de viaţă. Câtă vreme însă nu a început procesul de maturizare sexuală, viaţa sexuală are, după cum se spune, un caracter nediferenţiat. Organele corporale ale sexului sunt dezvoltate foarte puţin, iar tot corpul are un caracter „erogen”; cu alte cuvinte, poate servi ca izvor de sensibilizare sexuală. Numai o dată cu începerea procesului de maturizare sexuală apare pe primul plan aşa-numita zonă genitală, adică zona organelor corporale ale sexului. Nediferenţierea vieţii sexuale în copilărie, erogenitatea întregului corp apar ca periculoase, în sensul că nu rareori, şi mai ales la băieţi, poate să apară un viciu ascuns, care constă în aceea că adolescentul, prin iritaţii, tinde să-şi provoace emoţii sexuale. Aceasta înseamnă însă cea mai gravă denaturare a vieţii sexuale, căci sensul ei constă tocmai în împreunarea cu sexul opus. Nefirescul acestui viciu nu împiedică cu nimic răspândirea lui, iar faptul se explică prin aceea că, până la maturitatea sexuală, tot corpul poate să devină uşor un izvor de excitaţii sexuale. Există, de altfel, şi manifestări premature ale erosului – acea îndrăgostire copilărească în care nu există nici un gram de sexualitate, dar care mărturiseşte despre trezirea timpurie a erosului şi, prin urmare, a vieţii sexuale. Foarte adesea, în această perioadă, începând de la 9 ani, copiii, într-un mod deosebit de avid, sunt sensibili la tot felul de influenţe rele, încearcă să găsească imagini pornografice, literatură indecentă şi privesc cu o curiozitate nesănătoasă în viaţa intimă a celor vârstnici. Toate acestea, nu rareori, fac un serviciu funest copiilor, copleşindu-i cu închipuiri nesănătoase. Cu toate acestea, în general, toate ispitele şi influenţele rele la care sunt expuşi copiii, şi îndeosebi băieţii, până la maturitate, par a fi zadarnice şi neputincioase, neavând în vedere cazurile extreme de dezvoltare sexuală prematură. Pericolul real la care sunt expuşi copiii, precum şi adolescenţii, este valabil numai în anii maturităţii sexuale. Acum, mulţi pierd complet terenul de sub picioare, se văd atraşi de tentaţii noi şi puternice, care îi acaparează cu desăvârşire, care pun stăpânire pe ei cu o forţă irezistibilă, îi tulbură, îi neliniştesc şi-i alarmează, sfărâmând toate piedicile care le stau în cale şi înlăturând toate obstacolele. O perspectivă cu totul întunecoasă, un infinit nebulos se iveşte înaintea adolescenţilor, îi atrage cu forţă, îi ia în stăpânire şi, în momentele acestea, mulţi adolescenţi îşi pierd controlul asupra lor, se aruncă într-o viaţă nouă, întunecoasă, total neînţeleasă de ei, dar care îi atrage la sine cu putere şi care se concentrează fie alături de sexualitate, fie alături de eros, fie, ceea ce se întâmplă mai rar, într-o stare deosebită, care cuprinde în sine ambele feluri de atracţii. Perioada maturităţii sexuale este, mai întâi de toate, perioada dezvoltării sporite a organelor sexuale. Erogenitatea întregului corp slăbeşte aproape cu desăvârşire, deşi nu dispare niciodată până la sfârşit. în schimb, însă, creşte excesiv iritabilitatea zonei genitale. Aceasta conduce, oarecum, la concentrarea sexuală în sfera corporală; sau, ca să spunem mai precis, partea corporală a sexului capătă un caracter atât de finisat, atât de precis, încât de acum înainte se situează pe primul plan. In virtutea acestui fapt, toată acea viaţă psihică din noi care este legată de sex, se găseşte într-o legătură deosebit de strânsă cu partea corporală şi devine foarte sensibilă la manifestările ei şi la toate procesele pe care le suportă. Acesta este motivul pentru care apare dedublarea aceea extraordinar de importantă. Apare mai întâi ceva care se îndreaptă în mod nemijlocit către partea corporală. Noi am numit aceasta, sexualitate, înţelegând tot ceea ce, în sufletul nostru, este legat de viaţa corporală a sexului, inclusiv prezenţa tuturor mişcărilor, de un fel sau altul, a proceselor ce se ivesc, ca şi a tuturor tendinţelor, dorinţelor şi intenţiilor care se desprind de aici. Sexualitatea poate fi de natură slabă şi reţinută, poate fi învăluită în ceaţă şi neclară, stare prin care se caracterizează „puritatea” psihică, mai ales la fete, dar uneori şi la băieţi. În virtutea particularităţilor fiziologico-anatomice ale organismului masculin, sexualitatea poate căpăta, la băieţi, un caracter deosebit de puternic şi de intens. Intensitatea aceasta, foarte adesea, nu este condiţionată dinlăuntru, ea nu este urmare a unor procese interne acute, ci se datorează imaginaţiei, care ascute şi dă intensitate deosebită chiar şi celor mai mici emoţii care se ivesc
înlăuntru. Dar freamătul trupului nu se epuizează câtuşi de puţin numai prin sexualitate – mă refer la perioada maturităţii sexuale şi mai departe. într-adevăr, alături de sexualitate, se trezeşte şi se dezvoltă, la început mai slab, apoi din ce în ce mai puternic, necesitatea spirituală a iubirii, tendinţa unei contopiri depline, integrale, cu fiinţa iubită. Acest întreg domeniu de trăiri, de simţiri noi l-am numit mai sus emoţii-eros, spre deosebire de sexualitatea propriu-zisă. Este un lucru pe care trebuie să-1 avem întotdeauna şi neapărat în vedere, dacă voim să venim, cu adevărat, în ajutorul tineretului, în întâmpinarea problemelor vitale de care ne ocupăm în această lucrare. Desigur că atât sexualitatea, cât şi erosul au, în ultimă analiză, aceeaşi rădăcină: sexul, deosebirea firii omeneşti în bărbătească şi femeiască. Totuşi, conţinutul fiecăreia dintre aceste sfere de trăiri, dezvoltarea lor pe parcurs, ca şi influenţa şi însemnătatea lor în viaţa tineretului sunt atât de diferite, încât am săvârşi o greşeală de neiertat dacă am neglija deosebirea dintre ele. Având una şi aceeaşi rădăcină – sexul – cele două sfere nu sunt despărţite total când este vorba de o fiinţă omenească normală şi sănătoasă din punct de vedere spiritual; sferele acestea sunt într-o desăvârşită interdependenţă. Ceva mai mult, sfera sexuală, în mod normal, trebuie să fie supusă erosului, întrucât întreaga ei menire constă în aceea de a fi suportul, călăuza şi descoperirea a tot ceea ce poate cineva trăi în sfera erosului. Dacă este adevărat că, în genere, corpul este „instrumentul” sufletului, că el serveşte sufletului ca mijloc de prezenţă a lui în lume, dar şi ca mijloc de realizare în lume a ceea ce este în suflet, apoi cu atât mai categoric este adevărul acesta în ceea ce priveşte viaţa sexuală. Căci adevărata viaţă a sexului se manifestă nu numai în necesitatea satisfacerii impulsurilor sexuale, ci, mai ales, în necesitatea iubirii, contopirea corporală apărând nu doar ca o parte a acestei iubiri, ci fiind întru totul supusă iubirii. Ca atare, dualitatea sexualitate-eros şi, mai ales, manifestarea sexualităţii în afara erosului trebuie învinse cu toată puterea. Şi, într-adevăr, ele sunt înlăturate pentru totdeauna într-o viaţă integrală, adică în viaţa de familie. Astfel, singură familia este în măsură să rezolve şi să pună în deplină armonie această dualitate. In afara familiei, rezolvarea acestei dualităţi nu este cu putinţă, într-un mod onorabil şi demn. Să căutăm acum să pătrundem mai adânc în psihologia adolescenţei şi a tinereţii, în raport cu viaţa sexuală. încă de la debutul maturităţii sexuale şi mai cu seamă în decursul ei, putem observa în sufletul unui tânăr un dezechilibru extraordinar, o tendinţă spre contraziceri, o irascibilitate ridicată, o schimbare neobişnuită de dispoziţii. Fiinţa mai tânără nu înţelege ce se petrece cu ea, nu ştie, în fond, ce vrea. Simte, în străfundul sufletului, un fel de chin nelămurit, un dor nepătruns, o sete de autodăruire totală, o tristeţe apăsătoare pe care n-o poate înţelege şi o conştientizare a imposibilităţii lămuririi a ceea ce îi tulbură sufletul. Caută să-şi dea seama ce înseamnă starea aceasta şi nu poate; ar vrea să realizeze ceva şi nu este capabil. Copleşit de această nelinişte, adesea, tânărul pune brusc capăt manierelor cu care era deprins, se ceartă cu cei mai mari, îi critică: este modul de manifestare a vieţii celei noi care se zămisleşte în adâncul sufletului său şi care dă frâu liber propriei sale personalităţi. Tot în această perioadă din viaţa tânărului începe să se manifeste şi bifurcarea despre care am vorbit, prin apariţia neaşteptată, la început simţită vag, a celor două tendinţe din viaţa lui sufletească: a sexualităţii şi a erosului. Fetele, în această perioadă, vor „să placă”, încep să se îngrijească din ce în ce mai mult de înfăţişarea lor caută compania băieţilor, devin, cu alte cuvinte, „mici femei”. Băieţii, pe de altă parte, caută, în general, să pară mult mai mari decât sunt, simt un interes viu faţă de tot ce-i poate ajuta să pătrundă în tainele raporturilor dintre bărbat şi femeie, se îndrăgostesc. Dacă imaginaţia adolescentului nu este trezită înainte de vreme, dacă nu este pervertită, atunci în sufletul lui va domina sfera sau tendinţa erosului. Tot acum va apare şi sexualitatea şi se va aciua în sufletul tânărului, în chip neobservat şi fără zgomot. In cazul dezvoltării premature a imaginaţiei şi al pervertirii ei, sexualitatea elimină mişcările erosului, se plasează pe primul loc în conştiinţa tânărului şi nu rareori îl împinge spre aventuri primejdioase, provocându-i o cădere timpurie sau ducându-1 înspre vicii şi perversiuni sexuale. Mişcarea sexuală care se aprinde înainte de vreme capătă adesea un caracter atât de impetuos şi de furtunos, încât este foarte greu de stăpânit. Este nevoie să se treacă peste toate aceste puncte periculoase. Procedând aşa, vom putea obţine conştiinţa unei forţe proprii şi experienţa eliberării de chinul apăsător al sexualităţii. Şi este de ajuns a te desprinde din toate preocupările de felul acesta, de a te angaja într-o muncă fizică sau intelectuală, pentru ca sufletul să poată înfrânge chemarea chinuitoare a sexualităţii. Ea este furtunoasă şi impetuoasă, este insistentă şi perseverentă, dar nu este mai puţin adevărat că ea se şi potoleşte uşor, se poate retrage din nou în adâncurile ei, dacă atenţia este abătută de la ea în, momentele acute. Pentru ce, însă, energia sexuală nu se concentrează în întregime în sexualitate, ci, alături de ea, se creează o nesfârşită necesitate de iubire profundă? Ca să înţelegem această dualitate radicală în ceea ce priveşte manifestările sexului în noi, trebuie neapărat să ţinem seama de o lege de bază a psihologiei, pe care eu o definesc „legea dublei exprimări a sentimentelor”. Această lege stabileşte că orice mişcare emoţională în noi se exprimă, neapărat, în două feluri: corporal şi psihic. Aceste două moduri de exprimare nu se înlocuiesc niciodată unul cu altul, sunt puternic legate laolaltă, dar, în acelaşi timp, nu se găsesc niciodată în stare de supunere unul faţă de celălalt, ci fiecare există şi se dezvoltă independent. Legea aceasta psihologică are o însemnătate tot atât de mare şi în ceea ce priveşte viaţa sexuală. Potenţele sexului, care până la vârsta adolescenţei trăiesc în stare latentă în natura omenească, atunci când încep să se manifeste, au şi ele, deopotrivă, două moduri de exprimare: o exprimare fizică, adică corporală şi una psihică, adică sufletească. Ele se fac simţite în tânăr printr-o necesitate sexuală, dar în acelaşi timp şi printr-o necesitate a iubirii. Ei bine, această necesitate a iubirii este una din mişcările cele mai adânci şi mai creatoare din om; ea constituie esenţa însăşi a potentelor sexului, aşa cum, într-un mod deosebit de pregnant, a arătat Vladimir Soloviov în articolul său intitulat „înţelesul iubirii”: este necesitatea adâncă pe care o simte cineva de a ieşi din hotarele personalităţii sale şi de a ajunge la o contopire desăvârşită cu fiinţa iubită. Necesitatea aceasta atât de adâncă a iubirii este dovada imposibilităţii noastre de a rămâne în întregime în sinea noastră; este necesitatea de renunţare la sine, tendinţa cuiva de a se dărui cu totul altei fiinţe, către care se simte atras de iubire, şi de a se contopi cu ea. Adâncimea spirituală şi sensul creator al iubirii se descoperă nu numai în aceasta, ci chiar şi în structura însăşi a emoţiilor iubirii. Iubirea descoperă sufletului nostru o fericire nemaiîntâlnită, îi comunică o stare de însufleţire nespus de mare, o bucurie neasemănată. Este întocmai ca şi cum ne-ar da aripi sufletului, deoarece atunci când iubim pe cineva, începem să iubim pe toţi, şi totul în lume se umple pentru noi de lumină, totul capătă o nouă înfăţişare şi începe să strălucească. în iubire se găseşte ascuns germenele şi puterea aceea enormă de transformare, datorită căreia tot ce ajunge la poarta simţurilor noastre este recepţionat într-un chip „poetic”, căci iubim tot ceea ce este în jurul nostru, ne bucurăm de toate şi suntem deschişi faţă de tot ce ne înconjoară. Iar fiinţa iubită se găseşte în centrul însuşi al acestei stări sufleteşti a noastre, ca şi cum de la ea purced mii şi mii de raze, care revarsă bucurie şi lumină de jur-împrejur şi pun o adevărată pecete de frumuseţe pe chipul fiinţei iubite. Cei mai reci şi mai aspri oameni, când simţământul iubirii începe să prindă viaţă în suflatele lor, se schimbă; răceala şi asprimea lor încep să se topească, încep să devină buni şi blânzi şi să simtă o bucurie pe care n-au simţit-o niciodată. Fiinţa pe care o iubim, cu toate că din punct de vedere exterior este o fiinţă comună pentru ceilalţi oameni, pentru noi, ea apare ca ceva unic, incomparabil şi de neînlocuit. Este o „idealizare” a fiinţei iubite, iar această idealizare se datorează faptului că simţământul iubirii ne face să vedem persoana iubită mai frumoasă şi mai bună decât o văd ceilalţi, care nu se simt legaţi de ea prin aceleaşi sentimente ca ale noastre. Căutând să adâncească problema acestei idealizări, Vladimir Soloviov a observat, în chip deosebit de just, că la lumina iubirii, noi depăşim aspectul exterior al persoanei iubite, care uneori ar putea să nu fie perfect, şi ne atingem de partea ideală care se află ascunsă în fiinţa iubită, venim în contact cu acel chip al lui Dumnezeu din om, care este acoperit de un exterior material şi care, de multe ori, poate fi chiar înăbuşit de acel exterior. Forţa iubirii constă tocmai în aceea că, datorită sentimentului iubirii, noi trăim în chip viu şi nemijlocit, prin simţirea noastră, frumuseţea aceea ascunsă în persoana iubită, ca pe o realitate cât se poate de adevărată şi de autentică a omului, că nu putem să ne desprindem de ea, că am vrea să fim întotdeauna şi pretutindeni laolaltă cu persoana iubită. Când se aprinde în noi iubirea, toate celelalte trec, pentru noi, pe al doilea plan. Tot ce ne ajută să ne apropiem de fiinţa iubită ne este scump şi drag; tot ce ne desparte de ea ne supără şi ne întristează. In iubire se descoperă o plenitudine de viaţă atât de mare, o fericire atât de adâncă, încât ajungem la convingerea că nimic în lume nu este mai frumos decât iubirea, că, în afară de iubire, sufletul trăieşte o viaţă lipsită de lumină, o viaţă ştearsă, posomorâtă şi fără conţinut, că drumul iubirii este singura cale de care are nevoie sufletul omenesc pentru a motiva prezenţa lui în lume. Cine a cunoscut o astfel de iubire, acela este ca şi cum şi-ar fi găsit un punct de reazem în eternitate, căci iubirea este singura în stare să dea sensul adevărat al vieţii. In simţământul iubirii care se trezeşte în adolescent se manifestă, cu o putere neobişnuită, natura spirituală a omului, căci sexualitatea, sub forma ei impulsivă şi bruscă, este numai o cale de exprimare a vieţii interne, care se descoperă în iubire. Cu cât tânărul este mai curat, cu atât dorul spiritual, necesitatea de a iubi pe cineva şi de a fi iubit se manifestă în el într-un mod mai puternic şi mai stăruitor.
Nu poate fi vorba de iubire, însă, acolo unde nu se aşteaptă un răspuns din partea unei alte fiinţe la iubirea arătată. In necesitatea iubirii, urmată de răspuns, se găseşte o forţă atât de insistentă, o aşteptare atât de plină de speranţă, încât chiar în cazul când sufletul nu găseşte răspunsul dorit, când toate aşteptările Iui sunt zadarnice, el nu numai că nu încetează a iubi, ci se chinuie şi mai tare, tânjeşte şi mai puternic, iubeşte şi mai fierbinte, ca şi cum ar aştepta în chip tainic un răspuns la sentimentul său; dacă nu aici, pe pământ, apoi măcar dincolo, în lumea cealaltă. Însemnătatea secundară a sexualităţii, subordonarea ei faţă de simţământul delicat şi spiritual al iubirii, apare şi mai vizibil şi mai hotărât în cazurile în care cineva iubeşte o fiinţă bolnavă, o fiinţă de care nu se poate apropia nicidecum trupeşte. Căci viaţa ne arată că şi în asemenea cazuri iubirea înfloreşte şi se dezvoltă în oameni. La nici o altă vârstă nu se dezvăluie cu atâta forţă deosebirea dintre sexualitate şi eros ca în tinereţe, şi mai ales la aceia care şi-au păstrat curăţia lor. Tânărul cu sufletul nepervertit se dăruieşte cu o prospeţime uimitoare imboldului iubirii, în timp ce toate izbucnirile sexualităţii, în sine, le consideră ca pe ceva nefolositor, ca pe ceva fals. Cu cât este mai dogoritoare flacăra iubirii, cu atât mai slab pulsează sexualitatea. Faptul acesta, cu totul uimitor, care a fost analizat amănunţit până la sfârşit de Vladimir Soloviov, are o însemnătate extraordinară pentru tineret, căci iubirea îi salvează pe tineri de sâcâielile de tot felul ale sexualităţii, ca şi cum ar îndruma toată energia sexuală în direcţia necesităţii iubirii, iar cu aceasta, corpul se linişteşte. Iubirea aduce în sufletele adolescenţilor şi tinerilor un parfum suav care purifică şi luminează sufletul, îl înnobilează, îl propulsează către idealurile cele mai înalte, îi comunică suflu poetic şi aprinde în el forţe creatoare. În felul acesta se manifestă apariţia vieţii sexuale în perioada adolescenţei şi a tinereţii. Bifurcarea potentelor sexuale, în sexualitate şi eros, este tipică pentru această perioadă a vieţii. Ea nu este nicidecum ocazională, ci dimpotrivă, este foarte profundă şi foarte semnificativă. Prezenţa sexului în om este o realitate mult mai adâncă decât deosebirea dintre trup şi suflet. Sexul, deosebirea firilor, se găseşte într-un punct central care constituie baza integrală a vieţii, iar maturitatea sexuală aduce cu sine diferenţierea celor două aspecte amintite: sexualitatea şi erosul. Problema capitală constă tocmai în aceea ca cele două forme de manifestare, sexualitatea şi erosul, să nu se despartă, ci să se găsească întotdeauna într-o unitate vie şi reală. Maturitatea sexuală, aşa cum se realizează ea în viaţa de familie, cere în mod obligatoriu această unitate. Dar unitatea numai rareori apare „de la sine”. In calea care duce spre ea apar, în genere, foarte multe greutăţi şi foarte multe ispite. Fetele, de obicei, străbat mult mai neobservat şi mai uşor decât băieţii faza bifurcării despre care am vorbit. Cauzele se găsesc, pe de o parte, în fiziologia femeii, iar pe de altă parte, în condiţiile sociale ale vieţii ei. Băieţii, în schimb, cu rare excepţii, o străbat ca pe o perioadă de încercări şi ispite chinuitoare. Viaţa intensifică şi ascute sfera sexualităţii, separând-o, de cele mai multe ori, de emoţiile spirituale ale erosului. Ispitele pândesc la tot pasul. Mediul înconjurător al tânărului şi îndeosebi colegii pot constitui un factor nefavorabil, determinându-1 pe tânăr să apuce pe o cale greşită. Tinerii încep să-şi trăiască viaţa, dând curs impulsurilor carnale, fapt ce dezlănţuie o dezordine adâncă în toată sfera sexului, în unitatea tainică dintre trup şi suflet, în cele două înclinări: inferioară şi superioară din om. Putem spune, fără exagerare, că pentru un tânăr nimic nu este mai folositor şi mai binefăcător în această perioadă, ca îndrăgostirea adevărată de cineva; sunt gata să recunosc că acest fapt este cel mai sănătos şi cel mai normal eveniment din viaţa lui. Iubind pe cineva, tânărul, fără nici un fel de forţare, ci numai în virtutea naturii interne a fiinţei umane, va putea păşi negreşit pe calea curăţiei. Chiar şi atunci, nu înseamnă că dispare sexualitatea, însă, în unire cu avânturile spirituale ale iubirii, îşi va pierde din puterea ei tulburătoare, se va transforma numai într-un dor, într-o anticipare confuză a bucuriei momentului de apropiere corporală de fiinţa iubită. Iar dacă nu este vorba despre iubire, dacă sufletul unui tânăr caută o fiinţă pe care să o iubească şi nu o găseşte, dacă forţa spirituală a erosului este pustie şi neputincioasă, atunci impulsurile sexualităţii pun stăpânire pe sufletul său cu o putere imensă, iar lupta devine foarte grea. In această situaţie, tânărul cade pradă ademenirilor de tot felul, iar sufletul lui, găsindu-se în confuzie, în rătăcire, în dezorientare, în zăpăceală şi în chin, nu găseşte rezistenţa necesară să li se opună, iar pasul ireversibil, pe care altminteri nu l-ar fi săvârşit, este înfăptuit de el cu o părăsire de sine sfâşietoare şi tragică. Cele două moduri de exprimare a vieţii sexuale, sexualitatea şi erosul, pun cu o acuitate extraordinară problema introducerii „ordinii” în viaţa noastră sexuală şi a luptei pentru o dezvoltare sănătoasă şi normală a personalităţii tineretului nostru. In tinereţe nu poţi trăi lăsându-te pradă oricăror impulsuri. Cu privire la această perioadă, cuvintele Apostolului Pavel: „…luaţi seama, cu grijă, cum umblaţi” (Efeseni 5, 15) se potrivesc de minune. Precum vedem, tinereţea este o perioadă de cumplită dezorganizare în cea mai tainică şi mai adâncă sferă a fiinţei omeneşti. Sufletul, potrivit naturii sale, este în căutarea căii de integrare, de contopire cu un alt suflet, dar adeseori, tocmai atunci când necesitatea iubirii este mai puternică, sufletul nu are pe cine să iubească. Sunt cazuri când iubirea se aprinde cu atâta putere, încât omul îşi pierde, cu desăvârşire, orice stăpânire de sine. De obicei, însă, şi aceasta este starea normală, vlăstarul iubirii creşte şi se dezvoltă numai atunci când simte căldura din afară a unui sentiment care răspunde, cel puţin în mică măsură, necesităţilor sale. Un sentiment fără de nici o nădejde se aprinde numai în anumite firi foarte puternice, pe care le-am putea numi „eroice” şi care sunt capabile să străbată calea tragică a sentimentului lor, până la capăt, fără nici un răspuns din afară. De regulă, însă, sufletul omenesc, întâlnind indiferenţă, sau chiar răceală, cu tot dorul de care este copleşit şi cu tot chinul său lăuntric, tinde să-şi înăbuşe în sine vlăstarul iubirii, evitând, în chip instinctiv, greaua cruce a iubirii fără speranţă. Este adevărat că tinerii „se îndrăgostesc” foarte adesea. Dar dragostea aceasta nu le hrăneşte sufletul, ci mai mult îl istoveşte. Sufletului îi este necesar un sentiment deosebit de adânc. Iar de obicei un sentiment adânc nu este cu putinţă fără un răspuns sau fără simpatie la iubirea arătată unei fiinţe. Altminteri, necesitatea iubirii se frânge şi devine nefructuoasă, iar ca urmare, tânărului i se deschide înainte un câmp larg pentru manifestarea impetuoasă a sexualităţii. Calea curăţiei, adică a supunerii normale a sexualităţii faţă de eros, este singura cale naturală şi necesară sufletului, dar ea nu se dă nimănui dintr-o dată. De câte ori nu se frământă tinerii, visând cu pasiune să iubească şi să fie iubiţi, şi nu reuşesc aceasta! Urmarea este că, în cazurile de nereuşită, întunericul, mâhnirea şi pustietatea pun stăpânire pe sufletele lor. Bifurcarea sexualităţii şi a erosului devine, astfel, grozavă, primejdioasă; ea pune o problemă chinuitoare, adesea cu greu de rezolvat în chip practic, împingând pe tineri şi câteodată chiar pe tinere, pe calea periculoasă a pervertirii naturii lor. Într-adevăr, satisfacerea dorinţelor sexuale în afara acelui avânt intern, plin de înaripare, care este iubirea, reprezintă o denaturare şi o pervertire a legii integrităţii, care constituie însăşi temelia sufletului nostru. Bifurcarea sexualităţii şi a erosului este un fapt chinuitor, care mărturiseşte că puterile lăuntrice cu care am fost înzestraţi de Dumnezeu nu ni s-au dat de-a gata, într-o ierarhizare dreaptă, într-o ordine şi armonie autentică, ci ni s-au dat cu sarcina de a introduce noi, ca fiinţe raţionale, această ierarhie, această ordine şi această armonie între ele, şi încă ni s-au dat şi căile prin care putem ajunge la aceasta. Înainte de toate, în vederea orânduirii drepte şi sănătoase a vieţii sexuale în noi, avem calea familiei care dă libertate tuturor forţelor din sufletul omului şi care aduce o fericire autentică, anticipând încă de aici, de pe pământ, acea fericire supremă, când, cu mila lui Dumnezeu, ne vom găsi, după înviere, în familia cea cerească. Numai aceia a căror cale duce către monahism se găsesc în afară de această dezlegare a problemei sexuale. A treia categorie nu există. Cine nu se găseşte în căsătorie, acela este dator, chiar şi temporar, până la căsătorie, să meargă pe calea neprihănirii, adică pe calea monahală. Orice abatere de la această cale se pedepseşte aspru de natură, dezorganizează viaţa noastră corectă şi calcă în picioare legea vieţii. Despre monahism, ca despre o cale deosebită a orânduirii vieţii sexului, vom vorbi însă mai târziu. Acum vreau doar să schiţez dezlegarea normală a vieţii sexuale, care se găseşte în căsătorie şi care înlătură pentru totdeauna bifurcarea despre care am amintit, inerentă tinereţii. Este necesar a vorbi despre căsătorie, căci numai aşa vom putea înţelege, până la sfârşit, legea ordinii vieţii sexuale în noi. « Nu există nimic mai bun şi mai luminos în lume ca acea delicateţe, acea fineţe adâncă, acea stare fericită care înfloreşte numai în căsătorie şi al cărei sens stă tocmai în sentimentul viu de completare reciprocă a unuia dintre soţi prin celălalt
Contemporaneitatea se sileşte să provoace, în orice fel, sexualitatea din noi, să ne distrugă echilibrul sufletesc, să ne tulbure şi să ne agite »