Eutanasia

 Eutanasia

de Brian Clowes, din ‘The Facts of Life’

Care este definiţia cuvântului „eutanasie“?

„Eutanasia“ înseamnă orice acţiune realizată sau omisă pentru a cauza sau a grăbi moartea unei fiinţe umane, motivând că are scopul de a curma suferinţa persoanei. Declaraţia asupra eutanasiei emisă de Vatican afirmă: „Prin eutanasie se înţelege o acţiune sau omiterea unei acţiuni care prin ea însăşi sau prin intenţie cauzează moartea, pentru a elimina prin acest mod toată suferinţa“.

Cu alte cuvinte, eutanasia este o formă de omor, indiferent de motivele persoanei care comite acest act.

 Diferenţele critice între eutanasie directă şi indirectă şi moarte naturală trebuie definite înainte de orice discuţie despre diferitele „niveluri“ ale eutanasiei.

 Cei care militează pentru eutanasie şi-au atins multe scopuri folosind tactici care înspăimântă ascultătorii, cu poveşti dramatice despre oameni suferind de mari dureri ce nu pot fi alinate, „ţinuţi în viaţă de aparate“ cu numeroase tuburi şi mecanisme, care le răpesc liniştea şi demnitatea. Grupurile pro-eutanasie au stârnit confuzie în mintea legiuitorilor şi a publicului, creând neclaritate între eutanasie directă şi indirectă şi moarte naturală. Practicanţii de avort folosesc exact aceleaşi tactici când pun la un loc contraceptivele, avortifiantele şi avortul, aşa cum se arăta mai sus.

 Activiştii anti-eutanasie trebuie să fie bine familiarizaţi cu termenii referitori la eutanasie sau vor fi confuzi şi ineficienţi în eforturile lor de a salva vieţi.

 Eutanasia activă (pozitivă, directă) este acţiunea întreprinsă pentru a cauza sau a grăbi moartea. Metodele pot include injecţia letală sau supradoza, administrate de medic. „Suicidul asistat de medic“ arată că un medic a ajutat o persoană să se sinucidă. Mai precis, înseamnă că medicul oferă unei pesoane o reţetă sau alte mijloace pentru a se sinucide; de fapt persoana, nu medicul comite acţiunea letală.

 Eutanasia pasivă (negativă, indirectă) este nerealizarea unei acţiuni cu scopul de a cauza sau grăbi moartea. Aceasta presupune suspendarea îngrijirilor elementare datorate, incluzând hrană, hidratare (apă) şi oxigen. Ca exemple pentru acest tip de eutanasie sunt numeroasele infanticide comise în fiecare an în Statele Unite, lipsind de hrană şi apă nou-născuţii handicapaţi care, altfel, ar fi trăit. Un alt exemplu de eutanasie pasivă este lipsirea de hrană şi apă a unei persoane aflate în aşa-numita „stare vegetativă persistentă“, sau a cărei sănătate nu se ameliorează destul de repede în opinia îngrijitorilor. A se vedea că termenul „indirect“, folosit pentru eutanasie, are un sens diferit de acela referitor la cazurile cu „dublu efect“ de avort şi sterilizare (vezi paragrafele aferente pentru informaţii referitoare la eutanasie şi moarte naturală).

 Moarte naturală înseamnă a permite unei persoane să moară în pace şi confort, neacordând tratamente excesive sau eroice, care ar cauza doar durere şi ar prelungi viaţa pe o periodă modestă sau nesemnificativă. A se remarcă însă că, dacă personalul medical nu ar acoda aceleaşi tratamente unei persoane în aceleaşi circumstanţe, dar a cărei durată de viaţă ar fi prelungită în mod semnificativ, ar comite eutanasie pasivă. O persoană care se îndreaptă spre moarte trebuie să primească hrană, apă şi oxigen, pentru că acestea reprezintă drepturile oricărei fiinţe umane. A lăsa o persoană să moară de moarte naturală nu reprezintă eutanasie pasivă. Aşa cum a definit episcopul Rene Gracida: „dacă prin retragerea procedurilor de susţinere a vieţii se intenţionează să elimine o povară nerezonabilă, astfel că o moarte mai rapidă este doar un efect secundar neintenţionat al deciziei, nu avem de a face cu eutanasie“¹.

 Eutanasia voluntară este comisă cu ajutorul intenţionat al subiectului. Eutanasia involuntară este comisă fără cunoştinţa sau asentimentul subiectului.

 Ce înseamnă „dreptul de a muri“, „moarte demnă“ şi „ucidere din milă“?

 „Dreptul de a muri“

Foarte simplu, conform legilor lui Dumnezeu şi ale oamenilor, nu există „dreptul“ de a muri. Activiştii pro-eutanasie au inventat inteligent „dreptul de a muri“ pentru a atrage oamenii obişnuiţi să accepte fără discernământ „drepturi“ noi şi periculoase. „Drepturile“ inventate sub numele de „drepturi la intimitate“ includ contracepţia, avortul, infanticidul direct şi indirect, diverse activităţi homosexuale, pornografia şi eutanasia. Tribunalul a folosit în mod repetat aşa-numitele „drepturi la intimitate“ pentru a legitima comportamente pe care mulţi oameni le consideră dezgustătoare sau imorale – simplu, pentru că nu există justificare care să le legitimeze.

 În mod fundamental, „dreptul de a muri“ nu e un drept – este pierderea tuturor drepturilor posibile şi, aşa cum e în Olanda sau Republica Populară Chineză, va deveni inevitabil pentru mulţi obligaţia de a muri. După cum a afirmat fostul guvernator de Colorado Richard Lamm în 27 martie 1984: „…avem obligaţia de a muri. Ca frunzele care cad dintr-un copac, formând solul ca să crească alte plante. Avem datoria de a muri şi de a părăsi calea plină de maşinării şi inimi artificiale şi altele de acelaşi fel şi să lăsăm societatea altora, copiii noştri, să clădească o viaţă rezonabilă“².

 „Moartea demnă“

Toţi oamenii, indiferent că susţin eutanasia sau i se opun, îşi doresc o moarte plină de demnitate pentru ei şi cei dragi. Dar diferă definiţiile cuvântului „demnitate“.

 Activiştii pro-eutanasie văd o pierdere a demnităţii fizice sau intelectuale când o persoană devine inconştinentă, incoerentă sau confuză, suferă dureri intratabile sau simte că şi-a pierdut controlul asupra destinului.

 Activiştii anti-eutanasie văd o pierdere a demnităţii spirituale când o persoană nu-l mai vede pe Dumnezeu ca centru al tuturor lucrurilor şi-şi doreşte să scape de o viaţă pe care el sau ceilalţi o văd fără sens, ca pe o irosire. Persoanele în fază terminală prezintă diferite puncte de vedere.

 Când teama de moarte este întrecută doar de teama de durere sau de pierderea controlului, persoana se află în stare de continuă groază şi poate vedea moartea ca singura eliberare din respectiva situaţie. Poate să se teamă cu adevărat de ce se întâmplă după moarte, dar îşi concentrează atenţia asupra circumstanţelor existente. O astfel de persoană îşi defineşte gradul de demnitate prin criterii fizice sau emoţionale.

 Totuşi, când o persoană îşi poate depăşi frica de moarte, ca şi frica de durere, şi le acceptă şi le transcende cu o pace adâncă la sfârşitul vieţii, înţelege că nu e potrivit să defineşti demnitatea prin criterii fizice. Adevărata compasiune cere ca toţi să ne iubim şi să ne sprijinim indiferent de capacitatea noastră funcţională sau de înfăţişare şi să pregătim muribunzii pentru întâlnirea finală cu Dumnezeu. Aceasta este adevărata definiţie a vieţii cu demnitate, chiar când eşti pe moarte.

 „Uciderea din milă“

„Uciderea din milă“ este un act de eutanasie directă, de obicei, cu aşa-zisul scop al încetării suferinţei unei persoane în fază terminală. De fapt, cei sănătoşi comit acte de „ucidere din milă“ pentru a se elibera pe ei înşişi de inconvenienţe şi cheltuielile de îngrijire a celor care au devenit sau vor deveni pentru ei o povară emoţională sau financiară.

 În ultimii 20 de ani, societatea a definit două clase de fiinţe umane care nu suferă, dar totuşi pot fi „ucişi din milă“. Nou-născuţii handicapaţi care ar putea să trăiască mult şi oamenii în stare de comă prelungită. Grupurile pro-eutanasie extind acum acest „privilegiu“ letal asupra pacienţilor în fază terminală sau bătrânilor din aziluri, indiferent de starea lor emoţională sau de nivelul de suferinţă. E inevitabil că numărul de persoane ce pot fi alese pentru a fi „ucise din milă“ se va extinde rapid şi incontrolabil, aşa cum s-a întâmplat în Germania nazistă şi cum se întâmplă în Olanda de azi.

 „Uciderea din milă“ a bebeluşilor şi adulţilor e consecinţa logică a practicii de avort selectiv, comis pentru a elimina copiii nenăscuţi handicapaţi. Dacă nenăscuţii sănătoşi pot fi ucişi pentru că mamele îşi văd sănătatea sau bunăstarea periclitate, de ce nu ar putea fi omorâţi la scurt timp după naştere, mai ales dacă au un defect serios cromozomial cum ar fi sindromul Down? Copiii cu sindrom Down fac parte dintre cei mai fericiţi şi mulţumiţi oameni de pe lume, deseori trăiesc bine la maturitate şi oferă mare bucurie celorlalţi — totuşi ei sunt frecvent omorâţi in utero, nu pentru că ei ar suferi, ci pentru că părinţii lor cred că ar suferi.

 Dacă o persoană acceptă moartea lăsată de Dumnezeu, aceasta este milă. Totuşi, dacă alţii îi obligă să primească moartea sau ei o caută din cauza concepţiilor care le-au fost inoculate, este o groaznică povară, ce pare acceptabilă doar pentru că o văd mai puţin îngrozitoare ca durerea.

 Ce înseamnă „moarte cerebrală“ şi „stare vegetativă persistentă“ (PVS)?

„Stare vegetativă persistentă“

Oamenii folosesc uneori „moarte cerebrală“ şi „stare vegetativă persistentă“ ca sinonime, dar, de fapt, termenii diferă mult.

Mulţi se referă la o persoană care intră în stare de comă prelungită ca suferind de „stare vegetativă persistentă“. E un termen inadecvat şi înjositor. În primul rând, mai mult de jumătate dintre pacienţii cu „PVS“ îşi recapătă în cele din urmă cunoştinţa, aşa cum se va arăta mai jos.

 Poate de importanţă mai mare e faptul că aceia care militează pentru viaţă ar trebui să evite termenul „stare vegetativă persistentă“ pentru că este dezumanizant. Oamenii nu sunt niciodată „legume“, începând cu momentul fertilizării şi până la moartea naturală, aşa că semenii lor nu ar trebui să îi numească astfel. Trebuie ca toţi oamenii să fie trataţi ca nişte fiinţe demne şi să li se acorde drepturile fundamentale, indiferent de starea în care se află.

Un termen mai demn ar fi „comatos“.

 În sfârşit, termenul „stare vegetativă persistentă“ este imprecis şi sensul lui poate varia substanţial în funcţie de viziunea şi intenţia vorbitorului. Pentru că poate genera abuzuri, termenul trebuie complet evitat.

„Moarte cerebrală“

În timp ce vorbea la al XVIII-lea Congres al Societăţii de Transplant în 29 august 2000, papa Ioan Paul al II-lea definea exact momentul morţii unei fiinţe umane:

 „Recunoaşterea demnităţii unice a fiinţei umane are o consecinţă fundamentală: organele vitale care există în corp pot fi extrase doar după moarte, adică din corpul cuiva care este cu certitudine mort. Această cerinţă este evidentă, din moment ce a acţiona diferit ar însemna să provoci intenţionat moartea donatorului pentru a-i folosi organele… Când o persoană poate fi considerată moartă cu certitudine? În această privinţă, e util să ne reamintim că moartea unei persoane reprezintă un eveniment singular, constând în dezintegrarea totală a acelui întreg unitar care este sinele… în esenţă, aceasta constă în stabilirea, în funcţie de parametri clar determinaţi, recunoscuţi de comunitatea ştiinţifică internaţională, oprirea completă şi ireversibilă a întregii activităţi cerebrale (în creierul mare şi cerebel). Deci acesta este considerat semnul că organismul individual şi-a pierdut capacitatea integratoare“.

 Această definiţie exactă nu lasă niciun dubiu că la o persoană ce a suferit „moarte cerebrală“ speranţa de însănătoşire este foarte mică sau nulă³.

E foarte important să amintim că, temporare sau permanente, comele nu reprezintă faze terminale. O persoană poate să nu reacţioneze, dar nu îşi pierde niciodată umanitatea. De aceea îşi păstrează dreptul inalienabil la hrană, apă, aer şi îngrijire medicală competentă.

Paradoxurile pro-eutanasie

E ciudat că cei mai mulţi activişti pro-eutanasie se opun pedepsei capitale, în primul rând, pentru că judecătorii şi juraţii pot face greşeli care să ducă la condamnare nemeritată la moarte. Cu alte cuvinte, odată ce o persoană a fost executată, nu mai poate fi adusă la viaţă nici de cele mai concludente probe care să-i ateste nevinovăţia. Cei care sprijină eutanasia sunt deci dispuşi să cheltuiască o medie de 825.000 dolari ca să ţină un ucigaş înrăit în închisoare pe tot restul vieţii sale naturale⁴. Totuşi, nu sunt dispuşi să cheltuiască aceeaşi sumă pentru a ţine în viaţă un comatos nevinovat sau o persoană bolnavă nevinovată, în speranţa că se va însănătoşi să, cel puţin, va trăi o perioadă îndelungată de timp.

Activiştii care susţin viaţa pot folosi exact acelaşi raţionament pentru a se opune eutanasiei. Aşa cum se va arăta mai jos, personalul medical a judecat şansele acestor „comatoşi ireversibili“ pentru ca apoi să-i vadă trezindu-se şi trăind vieţi normale sau aproape normale.

1 Episcop Rene Gracida, Corpus Christi, Texas, „O părere diferită faţă de „Declaraţia Pastorală Interimară despre Nutriţie şi Hidratare Artificială“ emisă de Conferinţa Texană a Facilităţilor de Îngrijire Catolice şi Unii Episcopi din Texas“, Diocesan Press, 25 mai 1990, paragraful 2