„Nu ne este de ajuns spre mântuire numai Botezul”, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Putem spune acelaşi lucru despre toate celelalte Sfinte Taine. Omul care se împărtăşeşte de ele nu devine cu adevărat o nouă făptură, asemenea lui Hristos, decât dacă se deschide cu toată fiinţa sa harului care îi este dăruit prin Sfântul Duh, dacă îşi îndreaptă toate puterile şi
toată viaţa sa spre Dumnezeu. Altfel spus, pe lângă condiţiile obiective ale tămăduirii şi îndumnezeirii noastre, care sunt Sfintele Taine, trebuie să existe condiţiile subiective, care sunt libera noastră participare personală, împreuna lucrare de bunăvoie cu harul primit. Sfintele Taine ne dăruiesc viaţă în Hristos, dar cu „strădania binevoitoare a omului”, scrie Sfântul Nicolae Cabasila, adăugând că viaţa în Hristos stă într-o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul: „lucrarea porneşte de la Dumnezeu, din partea noastră se adaugă bunăvoinţă. A Lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e dorinţa de împreună-lucrare”.
Dumnezeu, respectând libertatea omului, nu-i dă cu sila harul Său, ci numai dacă acesta vrea să-l primească şi-l doreşte cu toată fiinţa sa; el nu ia locul omului şi nu acţionează în locul lui. „Omul, scrie Sfântul Macarie Egipteanul, are, potrivit firii sale, voinţă liberă; pe aceasta o cere Domnul. El îi cere omului ca, în primul rând, să cunoască; cunoscând, să iubească; şi, în sfârşit, iubind, să fie gata să împlinească voia Sa. Faptul însă că mintea este impulsionată, că suportă osteneli şi că săvârşeşte o lucrare, nu aparţine omului, ci harului lui Dumnezeu, care se dă celui ce vrea (să facă voia Lui) şi crede (în El). Voinţa omului este deci un ajutor esenţial. Fără voinţa omului, Dumnezeu însusi nu face nimic – deşi poate – din respect faţă de liberul arbitru. Prin urmare, lucrarea mântuitoare a Duhului depinde de voinţa omului”. Altfel spus, cu toate că vindecarea şi mântuirea omului îşi au unicul izvor în Hristos şi ne sunt dăruite doar în Biserică, prin Sfântul Duh, ele presupun totuşi asentimentul şi conlucrarea omului. Ele cer, cum spune Sfântul Macarie Egipteanul, ca „voia omului să concorde cu harul”. Ele se lucrează prin sinergia dintre harul dumnezeiesc şi strădania omenească. Sfântul Macarie spune că, dacă „sufletul (…) nu conlucrează cu harul Duhului, care se află în el, atunci este dezbrăcat de cinste şi este îmbrăcat cu ocară, este îndepărtat de la izvorul vieţii, ca unul care s-a făcut nevrednic de acesta şi de comuniunea cu împăratul cel ceresc”. În toate Sfintele Taine, şi în special la Botez, Dumnezeu revarsă harul Său în chip deplin asupra omului; iar omul trebuie să-l păstreze şi să-l facă al său, să-l asimileze, să-l facă să rodească în el, deschizându-i-se în întregime, lăsându-se pătruns şi transformat de har, supunându-i-se şi punându-şi fiinţa şi existenţa în acord cu el. Vorbind despre Botez, Sfântul Diadoh al Foticeei spune: „renaştem prin apă (…), iar prin aceasta îndată ne curăţim şi sufletul, şi trupul, dacă venim la Dumnezeu de bunăvoie, din toată inima”.
Pe de o parte, omul trebuie să se străduiască să păstreze harul primit. Astfel, Sfântul Nicolae Cabasila scrie: „La începutul ei, această viaţă atârna numai de atotputernicia Mântuitorului; dar a ne-o păstra pe mai departe întreagă şi a rămâne vii în toată vremea desfăşurării ei cere strădanie şi din partea noastră; urmează ca, spre a putea sta până la sfârşit în puterea harului..,, se cer din partea noastră multe încordări şi grele strădanii”. Aceasta nu înseamnă că harul primit la Botez s-ar putea lua de la om; el îi aparţine de-acum prin fire, indiferent de evoluţia sa ulterioară, aşa cum spune Sfântul Serafim de Sarov. Dar omul îl poate pierde. Sfântul Macarie Egipteanul explică astfel acest lucru: „Ar fi de neînţeles cum de s-a scris: „Nu stingeţi Duhul” (l Tes. 5, l9), dacă tu nu l-ai stinge atunci când, neglijent fiind, voinţa ta nu se acordă cu El”.
Pe de altă parte, omul trebuie să se străduiască să sporească harul. Aceasta nu înseamnă că harul i-ar fi dat omului cu măsură, doar în parte. La Botez, creştinul primeşte plenitudinea harului. Rămâne însă ca el însuşi să se dezvolte în conformitate cu harul, să stăruiască în har şi să se lase pătruns de el. Sfântul Grigorie de Nyssa arată că „schimbarea vieţii noastre dobândită prin Botez nu-i propriu-zis o schimbare dacă noi rămânem tot în starea în care am fost”, şi chiar ajunge să spună că, dacă omul „duce după primirea tainei o viaţă la fel cu aceea dinaintea ei”, dacă nu se străduieşte ca toată fiinţa sa şi întreaga lui viaţă să fie conforme cu chipul lui Dumnezeu restaurat prin Botez, atunci „apa (Botezului) e numai apă, pentru că nu se vede nicăieri în cel nou născut nici o urmă de dar al Duhului”.
Altfel spus, omul trebuie să împlinească şi să desăvârşească în mod personal şi prin libera sa voie, în întreaga sa fiinţă şi în toată viaţa sa, darurile sădite în firea sa prin har, căci, după cum scrie Sfântul Grigorie de Nyssa: „Nu poţi fi ceea ce n-ai ajuns”. Sfântul Diadoh al Foticeei, la rândul său, spune că prin Botez harul cel sfânt aduce două bunuri: cel dintâi, care se dăruieşte deîndată, este restaurarea chipului lui Dumnezeu din om, iar al doilea, care este ajungerea la asemănarea cu Dumnezeu, „aşteaptă să înfăptuiască aceasta împreună cu noi”.
Dintre toţi Sfinţii Părinţi, Sfântul Marcu Ascetul este fără îndoială cel care a afirmat cu cea mai mare tărie şi în modul cel mai direct toate acestea, mai ales în tratatul său despre dumnezeiescul Botez. El insistă asupra faptului că „Sfântul Botez este desăvârşit”: prin el, omul primeşte harul desăvârşit al Sfântului Duh, curăţirea deplină, eliberarea din robia păcatului şi sfinţirea întregii sale fiinţe. Dacă după Botez noi continuăm să păcătuim şi să vieţuim în chip pătimaş, dacă şi după aceea suferim din pricina răului şi suntem bolnavi cu sufletul, aceasta nu se datorează câtuşi de puţin urmărilor păcatului strămoşesc, căci am fost spălaţi de acestea, şi nici tiraniei diavolului, de vreme ce am fost scoşi de sub stăpânirea lui. Numai din pricina lipsei noastre de grijă ni se întâmplă toate acestea şi noi suntem deci răspunzători pentru ele. Harul care ni s-a dat este cu totul desăvârşit, noi suntem cei nedesăvârşiţi faţă de el. Harul pe care-l avem în chip deplin nu se face vădit şi nu devine lucrător decât pe măsura credinţei şi nădejdii noastre şi, în general, pe măsura împlinirii poruncilor. La Botez, Dumnezeu ne-a dăruit plenitudinea harului Său, care locuieşte în chip tainic în noi, fără a ne impune săvârşirea binelui. Respectând libertatea noastră, El nu ne sileşte să-i primim roadele. Omul este deplin curăţit prin Botez, dar îi rămâne libertatea de a păcătui; iar dacă păcătuieşte, el ajunge întinat ca mai înainte. De aceea, omul trebuie să lupte ca să nu se mai întoarcă la cele dinainte şi să nu mai cadă în păcat şi în patimi.
Greşelile care se fac după Botez nu se datorează vreunei nedesăvârşiri a acestuia, ci se fac din pricina lipsei noastre de credinţă şi din lipsa de grijă faţă de lucrarea poruncilor. Pe noi înşine trebuie să ne învinuim pentru păcatele noastre, iar nu pe Adam sau pe diavol, căci prin Botez am fost cu totul eliberaţi de înclinarea spre rău moştenită prin păcatul lui Adam şi de tirania diavolului. Având deplină libertate, păcatele pe care le facem după Botez sunt „abateri ale libertăţii. După Botez, noi suntem în continuare supuşi ispitei, iar aceasta nu ţine de noi, căci vine de la diavol, şi nu suntem răspunzători pentru ea, dar ţine de noi să i ne împotrivim şi să lepădăm momelile lui şi orice răsărire de gând rău. Şi cu adevărat suntem cu totul liberi în faţa ispitei, căci prin Botez ni s-a dăruit puterea de a rezista atacurilor Satanei şi de a birui ispita. Dacă noi primim gândurile răutăţii, ele nu ne pot atinge şi nici nu pot stărui în noi. Iar de cădem în ispită, cu voia noastră cădem.
Păcatul lucrează şi după Botez în noi pentru că am ales să-l iubim şi din pricina lipsei noastre de grijă. Lucrarea răului în noi are numai două cauze: părăsirea poruncilor şi faptele rele făcute cu voia noastră după Botez. Ferirea cu totul de rău este cu putinţă prin harul Botezului, căci am primit spălarea păcatelor şi eliberarea de sub tirania diavolului, dar păstrarea curăţiei care ne-a fost dăruita cere împotrivirea la ispite şi împlinirea poruncilor, în duhul credinţei şi al nădejdii.
Tot astfel, punerea în lucrare a harului sfinţitor şi îndumnezeitor care ne-a fost dat în chip desăvârşit, dar tainic, la Botez cere şi ea strădanie din partea noastră. El se arată lucrător şi îşi vădeşte roadele pe măsura credinţei noastre, a nădejdii şi a împlinirii poruncilor. Astfel, dacă harul nu poate spori în noi – căci este cu totul desăvârşit şi nimic nu-i lipseşte, care să-i poată fi adăugat prin strădaniile noastre -, noi putem spori în har.Virtuţile la care ajungem nu sunt decât o dezvăluire din ce în ce mai amplă a harului de la Botez, prin împlinirea poruncilor. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre Euharistie; cu toate că prin ea creştinului îi este dat în chip deplin însuşi Hristos, Care pătrunde în toate mădularele trupului şi în toate puterile sufletului, ea nu acţionează automat şi oarecum magic.
Nici în acest caz Dumnezeu nu-l sileşte pe om, lucrarea Tainei fiind legată de dispoziţia duhovnicească a celui care o primeşte; ea are putere prin sine, dar aceasta nu se manifestă decât dacă cel care s-a împărtăşit este pregătit să o primească aşa cum se cuvine. Rugăciunile dinainte de împărtăşire subliniază chiar că cel care „se împărtăşeşte cu nevrednicie, osândă sieşi mănâncă şi bea”. Şi tot aceste rugăciuni, ca şi cele de după împărtăşire, îl cheamă pe creştin să se deschidă cu toată fiinţa sa spre primirea Celui de care se împărtăşeşte, ca să se învrednicească de lucrarea Sa tămăduitoare şi sfinţitoare şi ca să-şi improprieze harul primit prin Sfânta Taină. Ca şi harul Botezului, şi harul Euharistiei se dă în chip deplin tuturor celor care se împărtăşesc de el, dar lucrarea lui se arată în fiecare după vrednicie şi în măsura împlinirii poruncilor.
De aceea, spune Sfântul Nicolae Cabasila, sunt unii „oameni care mai păstrează semnele bolii şi urmele rănilor, dacă la vremea lor nu s-au îngrijit destul de aceste răni şi dacă sufletul nu le-a fost pregătit pe cât de mare era puterea de vindecare a harului luat”.
Lucrul acesta este valabil pentru toate celelalte Sfinte Taine. Astfel, Sfântul Maxim spune, vorbind în mod general, că „fiecare dobândeşte după măsura credinţei lui arătarea lucrării harului. Aşa încât fiecare îşi este distribuitorul propriu al harului. Putem zice, atunci, o dată cu Sfântul loan Gură de Aur: „Odată primit harul, de noi şi de vrednicia noastră depind păstrarea lui şi arătarea lucrării sale”. Pentru a dobândi de la Hristos tămăduirea bolilor sale, este necesar ca omul să voiască cu adevărat să se facă sănătos. El trebuie să se întoarcă spre El şi să-L cheme în ajutor, căci, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „Hristos, dumnezeiescul Doctor, nu ne vindecă fără voia noastră”.
Iar Fericitul Teodoret al Cirului spune şi el: „Doctorul sufletelor nu-i sileşte pe cei care nu vor să se folosească de leacurile Sale”. De aceea este cu totul de trebuinţă ca mai întâi de toate omul să ia seama la starea sa, să-şi vadă limpede bolile şi, cunoscându-le, să nu se întoarcă de la Cel care singur poate să-l vindece. „Celor ce-şi caută într-adevăr vindecarea, scrie Sfântul Ioan Casian, nu le pot lipsi leacurile din partea acelui adevărat medic al sufletelor, mai ales celor care nu şi-au dispreţuit prin deznădejde şi nepăsare bolile, nu şi-au ascuns primejdiile rănilor şi nici n-au respins cu minte necugetată leacul, ci, faţa cu slăbiciunile căpătate din neştiinţă, rătăcire sau trebuinţă, cu minte smerită şi totuşi prevăzătoare, au alergat la Medicul cel ceresc”.
Nu există nici o suferinţă pe care Dumnezeiescul Doctor să n-o poată videca; e de ajuns ca omul să-I ceară ajutorul şi să I se încredinţeze cu totul, şi va fi deîndată izbăvit de boală. „Nu sunt rănile tale mai mari decât ştiinţa Doctorului. Lasă-te cu credinţă în grija Lui, arată-I Lui răul care te macină”, îndeamnă Sfântul Chiril al Ierusalimului. Tot aşa spune şi Sfântul Vasile cel Mare: „Marele Doctor al sufletelor e gata să vindece şi răul tău (…) Dacă tu te dai pe tine însuţi, El nu va mai sta la îndoială”. Sfântul Macarie Egipteanul arată şi el că prima condiţie ca să te vindeci este să te duci la doctor: „Dacă cel orb n-ar fi strigat, iar femeia bolnavă de curgerea sângelui n-ar fi alergat către Domnul, n-ar fi dobândit vindecarea”. Şi tot el arată că oricare om, chiar şi cel slăbit cu totul de boală, poate să facă aceasta: „Cel lovit de boală şi cuprins de fierbinţeală şi care zace în pat, fără să mai poată lucra ceva din cele trebuincioase, totuşi vorbeşte despre ele şi mintea nu-i stă pe loc, ci-şi vede de gândurile ei (…) şi chiar dacă el nu se poate mişca, întreabă totuşi unde ar putea găsi un doctor bun şi-şi trimite prietenii să-l aducă la el.
Tot aşa, sufletul căzut după călcarea poruncii în boala patimilor şi rămas fără nici o putere, dacă se apropie de Domnul, dacă crede cu tărie că va primi ajutor de la El şi dacă se căieşte de viaţa sa rea şi păcătoasă de mai înainte, chiar dacă este răpus de boala păcătului şi nu mai poate împlini poruncile care duc la viaţa cea adevărată, totuşi nu-i lipseşte puterea de a se îngriji pentru viaţa sa şi poate să-L strige din adâncul inimii pe Domnul, singurul Doctor care poate cu adevărat să-l vindece”.
Într-un cuvânt, cel care voieşte să se tămăduiască nu are un lucru greu de făcut. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că simpla dorinţă şi voinţa de a ne însănătoşi sunt de ajuns pentru a dobândi de la Hristos vindecarea sufletului nostru, de care trebuie să ne îngrijim mai întâi de toate; dar noi ne străduim să scăpăm mai curând de bolile trupeşti, care din punct de vedere duhovnicesc sunt mai puţin dăunătoare şi a căror tămăduire cere mult zbucium şi multă osteneală: „Nu este totdeauna uşor să lecuieşti relele trupeşti, dar repede şi uşor poţi tămădui bolile sufletului. Pentru neputinţele trupului, e nevoie de doctorii scumpe şi mulţi bani; vindecarea sufletului nu cere nici drumuri lungi de făcut, nici bogăţie. Câtă osteneală nu ne dăm pentru a lecui rănile care ne fac să suferim (…)
Pentru cele ale sufletului, n-ai nevoie de nimic din toate acestea; ajunge să vrei, ajunge să doreşti din toată inima să te vindeci, şi toate intră în bună rânduială (…). Căci Hristos, Domnul nostru, a vrut ca această parte a noastră, cea mai de preţ şi cea mai de trebuinţă, să poată fi uşor tămăduită, fără nici o cheltuială şi fără durere (…). Când e vorba de trupul nostru, nu precupeţim nimic, dăm bani grei, chemăm mulţi doctori, îndurăm cele mai cumplite dureri, cu toate că neputinţele lui nu sunt atât de supărătoare. Iar de suflet nu ţinem seama şi nu ne îngrijim defel de el, cu toate că pentru asta n-avem nevoie nici de bani, nici nu trebuie să tulburăm liniştea altcuiva şi nici nu trebuie să suferim vreo durere; ci simpla hotărâre şi voia noastră sunt de ajuns, pentru ca el să-şi recapete sănătatea”.
Voinţa de vindecare trebuie să se arate nu numai în chemarea în ajutor a Doctorului, ci şi în urmarea tratamentului. Când cel bolnav vine la doctor, trebuie să păzească cele poruncite de el”, spune Sfântul Varsanufie, adăugând: „Cel ce vine la doctor, de nu se pune în rânduială după porunca lui, nu se poate izbăvi de boală”. Sfântul Ioan Gură de Aur insistă şi el asupra faptului că bolnavul trebuie să colaboreze cu doctorul, ca să înlesnească astfel acţiunea doctoriilor; în cazul bolilor sufleteşti, aceasta înseamnă să rămânem întru Hristos şi să primim cu toată inima ceea ce vrea El să facă pentru vindecarea noastră. „Când e vorba de vindecarea trupului, putem vorbi de trei lucruri, sau mai curând de patru, ori cinci: de doctor, de ştiinţa sa, de bolnav, de boală şi de puterea leacului.
Când acestea se înfruntă, iese un adevărat război. Când doctorul, ştiinţa lui şi leacurile au ca sprijin voinţa bolnavului, boala este biruită. Dacă, dimpotrivă, bolnavul nu le primeşte ajutorul şi nu le sprijină, cade pradă bolii; iar dacă, aşa cum se întâmplă uneori, el chiar li se împotriveşte şi ia partea bolii, atunci ajunge să se omoare singur. La fel se petrec lucrurile şi aici; sau, mai bine spus, aici avem de-a face cu un lucru cu mult mai minunat (…). Atunci când însuşi Dumnezeu este Cel ce se îngrijeşte de rănile noastre, numai să rămânem cu El, şi negreşit vor fi îndată tămăduite”. „Dacă deci marele şi cerescul nostru Doctor ne-a dat leacurile şi cataplasmele, de unde vine pricina pierzării, dacă nu din slăbiciunea voinţei noastre ?”, întreabă Sfântul Varsanufie. Omul îşi arată voinţa deplină de a fi vindecat şi contribuie personal la tămăduirea pe care i-o dă Dumnezeu prin cinci atitudini fundamentale, de care depinde vieţuirea lui în Hristos şi care-l fac în stare să primească, să-şi improprieze şi să ducă la rodire harul tămăduitor şi mântuitor dăruit de Sfântul Duh în Tainele Bisericii, iar acestea sunt: credinţa, pocăinţa, rugăciunea, nădejdea şi lucrarea poruncilor.
Jean Claude Larchet