În realitate, uneia dintre Icoanele Maicii Domnului realizate după tiparele canonice, i-a fost adăugată o mână de argint, în partea de jos, drept mulţumire şi recunoştinţă nemărginită, din partea Sfântului Ioan Damaschinul, apărătorul cinstirii Sfintelor Icoane. Acestuia i se tăiase mâna dreaptă, ca să nu mai scrie cu atâta har şi dar despre frumuseţea Icoanelor.
Fusese acuzat de trădare, înaintea califului Damascului, de către împăratul iconoclast Leon al III-lea Isaurul (717 – 740), fiind mutilat prin execuţie publică.
În vis, pe când dormea alături de mâna cea tăiată (obţinută cu greu de la calif), Sfântul Ioan a fost vindecat, mâna lipindu-i-se la loc, prin minunea de netăgăduit a Maicii Domnului.
Icoana astfel innoită, a poposit o vreme la mânăstirea Sfântul Sava, apoi, pentru o scurtă perioadă de timp în Serbia, după care, în timpul invaziei turce din sec. al XIII-lea, a ajuns singură la mânăstirea Hilandar din Muntele Athos. Cum poate ajunge o Icoană singură undeva? În acest caz, credincioşii puseseră Icoana pe spinarea unui măgar care… a ştiut unde trebuie dusă – aşa a binevoit să arate Dumnezeu supunerea animalelor faţă de El.
De atunci, Icoana a rămas la Hilandar, unde este cinstită ca „egumen”, toţi călugării luand binecuvântare de la ea pentru orice ascultare.
Întorcându-ne puţin la prima dintre minunile înfăptuite de Preasfanta Născătoare de Dumnezeu, cu Sfântul Ioan Damaschinul, aşa a plăcut Maicii Domnului: să ridice nu numai durerea Sfântului, ci să-i dea puterea să scrie mai departe, spre slava lui Dumnezeu – căci mâna dreaptă i se tăiase – demonstrând şi puterea lui Dumnezeu în faţa necredincioşilor. Oare cum au reacţionat cei care l-au văzut pe Sfânt a doua zi cu mâna pusă la loc?…