„Oamenii contemporani nu se gandesc la vesnicie. Iubirea de sine ii face sa uite ca vor pierde tot. Nu au prins sensul profund al vietii. N-au simtit alte bucurii, cele ceresti. Inima lor nu tresalta pentru ceva inalt. Din pacate, duhul lumesc a influentat mult si pe oamenii duhovnicesti. Daca oamenii duhovnicesti lucreaza si gandesc lumeste, ce sa mai faca mirenii?”
„- Parinte, de ce diavolului i se spune „stapanitorul lumii ?” Chiar si este intr-adevar?
Asta mai lipsea, sa stapaneasca diavolul lumea. Cand Hristos a spus despre diavol „stapanitorul acestei lumi” (In. 16, 11), n-a inteles ca este stapan pe lume, ci ca stapaneste desertaciunea, minciuna. Vai noua, sa lase Dumnezeu pe diavol sa stapaneasca lumea! Insa cei ce isi au inima lor daruita celor desarte, lumesti, unii ca acestia traiesc sub stapanirea „stapanitorului acestui veac” (Efes. 6,12). Adica diavolul stapaneste peste desertaciune, peste „lume”. Ce inseamna „lume”? Nu inseamna podoaba, impodobirea desarta? Asadar cine e stapanit de desertaciune este sub ocupatia diavolului. Inima robita de lumea desarta pastreaza si sufletul atrofiat si mintea intunecata. Atunci, desi se vede cineva ca este om, dar in esenta este avorton duhovnicesc.
Gandul imi spune ca cel mai mare dusman al sufletului nostru, mai mare chiar decat diavolul este duhul lumesc, pentru ca ne atrage in chip dulce si in cele din urma ne amaraste vesnic. In timp ce de vom vedea pe diavolul insusi ne va apuca frica si vom fi nevoiti sa scapam la Dumnezeu, dobandind astfel raiul. In epoca noastra, multa „lume” – duh lumesc – a intrat in lume si aceasta „lume” o va distruge. Oamenii si-au bagat inlauntrul lor „lumea” si au alungat de acolo pe Hristos.
– Parinte, de ce nu intelegem cat rau ne face duhul lumesc si suntem atrasi de el ?
– Pentru ca duhul lumesc intra incet-incet, precum a intrat ariciul in cuibul iepurelui. La inceput ariciul a rugat pe iepure sa-l lase sa-si bage putin capul in cuibul lui ca sa nu-l ploua. Apoi a bagat si un picior, apoi celalalt si in cele din urma a intrat tot si cu tepii lui l-a scos cu totul pe iepure afara. Asa si cugetarea lumeasca ne inseala cu mici cedari si incet-incet ne stapaneste. Raul inainteaza putin cate putin. Daca ar veni deodata, nu am fi inselati. Vezi, daca vrei sa oparesti o broasca, trebuie sa arunci peste ea apa fiarta cate putin. Daca o arunci deodata toata, sare si fuge; se izbaveste. In timp ce daca versi pe ea putina apa fiarta, la inceput o va arunca putin de pe spate, apoi o va primi. Daca-i mai arunci inca putina, iarasi o va arunca putin si incet-incet se va opari, fara sa priceapa. „Bre, broasca, dupa ce ti-a aruncat putina apa fiarta, scoala-te si fugi!”. Nu fuge. Se umfla – se umfla si apoi se opareste. Asa face si diavolul; ne opareste putin cate putin si, in cele din urma, ne trezim opariti fara sa pricepem.
Intaietatea sa se dea frumusetii sufletului
Sufletul ce se minuneaza de frumusetile lumii materiale arata astfel ca in el traieste lumea cea desarta; de aceea este atras de faptura si nu de Facator, de pamant si nu de Dumnezeu. Nu are importanta daca pamantul acesta este curat sau are noroiul pacatului. Inima cand este atrasa de frumusetile lumesti, care nu sunt pacatoase, dar care nu inceteaza sa fie desarte, simte bucuria lumeasca a vremii, care nu are mangaierea dumnezeiasca, intrariparea launtrica cu veselie duhovniceasca. Insa cand omul iubeste frumusetea duhovniceasca atunci sufletul lui i se umple si i se infrumuseteaza. Daca omul, si mai ales monahul si-ar cunoaste uratenia sa launtrica, n-ar urmari frumuseti exterioare. Inlauntrul sau, sufletul are atatea pete, atatea mazgaleli si noi sa ne privim, de pilda, hainele noastre? Ne spalam hainele, le calcam si suntem curati, dar inauntru suntem … nu ma intreba! De aceea, daca cineva ar sesiza ce necuratie duhovniceasca are inlauntrul sau, n-ar mai sta sa scoata cu atata migala cea mai mica pata de pe hainele sale, pentru ca acestea sunt de mii de ori mai curate decat sufletul lui. Dar daca omul nu are in vedere zgura duhovniceasca pe care o are inlauntrul sau, el atunci cauta sa scoata cu migala si cea mai mica pata. Ceea ce trebuie este sa-si intoarca toata grija spre curatia duhovniceasca, spre frumusetea launtrica si nu spre cea dinafara. Intaietatea sa se dea frumusetii sufletului, frumusetii duhovnicesti, si nu frumusetii desarte, pentru ca Domnul ne-a spus: „Cat valoreaza un suflet, nu valoreaza lumea intreaga” (Vezi Mt. 16,26).
Dorinte lumesti
Pe toti cei ce nu-si infraneaza inima lor de la dorintele materiale care nu sunt absolut necesare – nici nu incape cuvant pentru dorintele trupesti – si nu isi aduna mintea in inima, ca sa le dea impreuna cu sufletul lui Dumnezeu, ii asteapta indoita nefericire.
– Parinte, intotdeauna este rau sa doresti ceva ?
– Nu, dorinta inimii nu este rea in sine. Ci atunci cand lucrurile, fie si nepacatoase, imi iau o bucata din inima, imi slabesc dragostea mea fata de Hristos. Aceasta dorinta este rea, pentru ca vrajmasul imi taie dragostea mea de la Hristos. Cand doresc un lucru pretios, o carte de pilda, si imi ia o parte din inima, atunci asta e un rau. De ce o carte sa-mi ia o parte din inima? Cartea sa o doresc, sau pe Hristos sa-L ravnesc? Orice dorinta, oricat de buna ar parea, nu este mai buna ca a dori cineva pe Hristos sau pe Maica Domnului. Cand imi dau inima lui Dumnezeu, este cu putinta ca Dumnezeu sa nu mi se dea in intregime mie? Dumnezeu cere inima omului. „Da-mi, fiule, inima ta” (Pilde 25,26). Daca omul ii da inima sa, dupa aceea, Dumnezeu ii va da orice va iubi inima sa, numai sa nu-l vatame. Numai cand se daruieste lui Hristos inima nu se iroseste si numai in Hristos afli legatura cea bogata a dragostei dumnezeiesti in aceasta viata, iar in cealalta, cea vesnica, veselia dumnezeiasca.
Trebuie sa evitam lucrurile lumesti, ca sa nu ne rapeasca inima si sa ne folosim de cele simple, numai pentru a ne sluji de ele. Sa ne ingrijim insa sa fie sobre. Daca doresc sa folosesc un lucru frumos, inseamna ca dau toata inima mea frumusetii si pentru Dumnezeu nu ramane nici o bucatica. Treci pe undeva si vezi o casa cu marmura, cu o infatisare frumoasa, cu sculpturi, etc. Te minunezi de pietre, de caramizi si iti lasi inima ta acolo. Sau vezi intr-un magazin niste rame frumoase pentru ochelarii tai si le doresti. Daca nu le cumperi, iti lasi inima ta in magazin. Daca le cumperi, iti atarni inima de ramele ce le porti. In special femeile sunt furate usor. Putine sunt acelea care nu-si vand inima celor desarte. Vreau sa spun ca diavolul le fura bogatia inimii lor cu toate cele lumesti, colorate, stralucitoare. Una are nevoie de o farfurie ? Va cauta sa afle o farfurie cu flori. Ca si cum s-ar acri mancarea daca farfuria nu are flori. Unele femei duhovnicesti sunt miscate de lucruri parute serioase, de un vultur cu doua capete, de pilda. Iar dupa aceea intreaba: „De ce nu ne misca cele duhovnicesti?” Cum sa te miste, daca inima ta e imprastiata in dulapuri, intre farfurii? Nu ai inima, ci numai carne, inlauntrul careia bate tic-tacul mecanic, ca ceasul, numai ca sa poti merge. Pentru ca putin din inima merge la un lucru, putin la altul iar pentru Hristos nu ramane nimic.
– Parinte, adica si aceste dorinte simple sunt pacatoase?
Aceste dorinte, oricat de nepacatoase ar fi, sunt mai rele decat cele pacatoase. Pentru ca o dorinta pacatoasa il va zgudui pe om candva si il va mustra constiinta, si asa va face o incercare de intoarcere, se va pocai, va spune: „am gresit, Dumnezeul meu”. In timp ce aceste dorinte, cele „bune”, nu-l nelinistesc. Crede ca merge bine. „Iubesc binele, iubesc frumosul. De altfel si Dumnezeu le-a facut pe toate frumoase”, spune el. Da, dar dragostea lui nu merge la Ziditor, ci merge la zidire. De aceea e bine sa taiem orice dorinta. Cand cineva face ceva pentru Hristos si jertfeste ceea ce iubeste, facand ceva ce nu-i place – oricat de bun ar fi ceea ce-i place – atunci Dumnezeu ii da mai mare odihna. Inima, inainte de a se curati, are dorinte lumesti si se bucura de ele. Cand insa se va curati, se mahneste de bucuriile lumesti; se dezgusta de bucuriile lumesti si atunci bucuriile ei sunt duhovnicesti. Asa se curata inima, cand se va scarbi de dorintele lumesti. Inainte de a se scarbi de ele, este atrasa de ele. Dar, vezi, noi nu vrem sa mahnim putin pe omul cel vechi, vrem sa-i facem hatarul lui. Cum ne vom face urmatori ai lui Hristos?
– Parinte, cand imi vine greu sa-mi tai o dorinta, trebuie sa insist in nevointa?
– Da, chiar de s-ar mahni inima ta. Deoarece nu faci cele ce o odihnesc, nu trebuie sa asculti de inima. Pentru ca daca ai asculta, ai simti o bucurie lumeasca si apoi o neliniste, iarasi lumeasca. Iar daca n-o asculti si inima ti se va mahni deoarece n-ai facut cele ce o odihnesc, si te bucuri de asta, atunci vine harul dumnezeiesc. Si acesta este scopul: sa dobandim harul dumnezeiesc, si ca sa dobandesti harul dumnezeiesc, trebuie sa se taie toate dorintele, chiar si bune de ar fi; sa se taie voia. Atunci omul se smereste, si cand s-a smerit, vine harul dumnezeiesc. Cand inima va fi nemultumita lumeste, atunci se va bucura duhovniceste. Pe cat poate fiecare, sa invete sa evite mangaierea lumeasca, sa aiba lucrare duhovniceasca launtrica, ca astfel sa dobandeasca mangaierea dumnezeiasca.
Bucuriile lumesti sunt bucurii materiale
– Parinte, oamenii lumesti spun ca simt un gol, desi au toate bunatatile.
– Bucuria adevarata, curata se afla alaturi de Hristos. Daca te unesti cu El prin rugaciune, vei vedea sufletul tau rasplatit. Oamenii lumesti cauta bucuria in distractii. Unii oameni duhovnicesti o cauta in discutii duhovnicesti, in predica, etc. Dar cand se termina acestea raman intr-un gol si se intreaba ce vor face in continuare. Fie ca sunt pacatoase, fie indiferente cele cu care se ocupa, la fel este. De ce nu merg mai bine sa se culce, ca sa fie buni a doua zi pentru lucru? Implinind dorintele lumesti ale inimii, nu vine bucuria duhovniceasca, ci stresul. Bucuria lumeasca aduce stresul si la oamenii duhovnicesti. Bucuria lumeasca nu este permanenta, nu este bucurie adevarata, ci este o bucurie temporara, a acelei clipe. Aceasta e bucurie materiala, nu este duhovniceasca. Iar cu bucuriile lumesti nu „se umple” sufletul omului. Ci mai degraba sunt balast. Atunci cand simtim bucuria duhovniceasca, nu o mai dorim pe cea materiala. „Satura-ma-voi cand mi se va arata slava Ta” (Ps.16,15). Bucuria lumeasca nu odihneste pe omul duhovnicesc, ci il oboseste. Pune un om duhovnicesc intr-o casa lumeasca. Nu se odihneste. Desi omul lumesc crede ca el se odihneste, dar nu, se chinuieste. Se bucura la exterior, iar pe dinlauntru nu este multumit ci chinuit.
– Parinte, cu ordinea lumeasca te asfixiezi.
– Se asfixiaza si o doresc asta, precum alearga broasca in gura sarpelui. Sarpele sta langa apa si priveste mereu broasca. Daca broasca se inseala si priveste sarpele se electrizeaza, ameteste si alearga strigand in gura sarpelui. Apoi sarpele o musca, o otraveste, ca sa nu se zbata. Atunci striga broasca, dar, desi o salvezi este otravita, va muri.
– Parinte, de ce oamenii se bucura de lucrurile lumesti ?
– Oamenii contemporani nu se gandesc la vesnicie. Iubirea de sine ii face sa uite ca vor pierde tot. Nu au prins sensul profund al vietii. N-au simtit alte bucurii, cele ceresti. Inima lor nu tresalta pentru ceva inalt. De pilda dai cuiva un dovleac. Si-ti spune: „Ce dovleac frumos!” Ii dai ananas. „Ananasul are solzi” iti spune, si-l arunca, pentru ca n-a mancat niciodata. Sau spune-i unei cartite: „Ce frumos e soarele!”, ca aceea iarasi se va baga in pamant. Cei ce se odihnesc in cadrul lumii materiale, seamana cu puisorii prostuti, care nu fac zgomot in gaoace, ca sa sparga coaja si sa iasa afara, si sa se bucure de soare – de zborul ceresc spre viata paradisiaca – ci stau nemiscati si mor in gaoacea oului.
Duhul lumesc in viata duhovniceasca
– Parinte, spuneti de multe ori: cutare om vede cu lentila europeana si nu cu duh rasaritean. Ce intelegeti prin asta ?
– Vreau sa spun ca vede cu ochi european, cu logica europeana, fara credinta, numai omeneste.
– Si care e duhul rasaritean?
– „Rasaritul rasariturilor si cei dintru intuneric si din umbra…”*.
* Luminanda sarbatorii Nasterii Domnului: „Cercetatu-ne-a pe noi de sus Mantuitorul nostru, Rasaritul rasariturilor, si cei dintru intuneric si din umbra au aflat adevarul; ca din Fecioara S-a nascut Domnul”.- Adica ? – Cand spun ca omul a prins duhul rasaritean si l-a lasat pe cel european, vreau sa spun ca a lasat logica, rationalismul, si a prins simplitatea si evlavia, pentru ca acesta e duhul ortodox in care Se odihneste Hristos: simplitate si evlavie. Astazi, adesea lipseste simplitatea de la oamenii duhovnicesti, sfanta simplitate care odihneste sufletul. Daca nu va lepada cineva duhul lumesc si nu va actiona simplu, adica sa nu gandeasca cum il vor vedea ceilalti, sau ce vor spune despre el, nu se poate inrudi cu Dumnezeu, cu sfintii. Ca sa se inrudeasca trebuie sa se miste in spatiul duhovnicesc. Cu cat cineva actioneaza cu simplitate, mai ales intr-o obste, cu atat se rotunjeste, pentru ca ii dispar buboaiele patimilor. Altfel, cauta sa faca un om fals. De aceea sa ne straduim sa aruncam masca lumeasca, spre a ne face ingeri.
Stiti ce fac cei lumesti si cei duhovnicesti? Cei lumesti cauta ca sa le fie curtea curata. Nu-i intereseaza daca are gunoaie inauntru casa lor, matura curtea si arunca gunoaiele in casa. Iti spun: „Oamenii privesc curtea, nu vad ce este in casa”. Adica in casa pot sa am gunoaie, afara insa nu! Ii intereseaza sa-i laude ceilalti. In timp ce oamenii duhovnicesti cauta ca launtrul casei sa fie curat. Nu-i intereseaza ce va spune lumea, pentru ca Hristos locuieste in casa, in inima, nu locuieste in curte. De multe ori insa si oamenii duhovnicesti se misca la suprafata, si ca sa fim mai concreti, fariseic. Acesti oameni nu se gandesc cum sa mearga in rai langa Dumnezeu, ci cum sa para buni aici. Se lipsesc de toate bucuriile duhovnicesti, desi ar fi putut trai de aici raiul. Astfel raman oameni pamantesti. Incearca sa traiasca o viata duhovniceasca in chip lumesc. Insa inauntrul lor sunt goi; acolo nu este Dumnezeu.
Din pacate, duhul lumesc a influentat mult si pe oamenii duhovnicesti. Daca oamenii duhovnicesti lucreaza si gandesc lumeste, ce sa mai faca mirenii? Am spus unora sa ajute copii drogati si mi-au spus: „Daca facem o fundatie pentru drogati, nu ne va aduce nici un venit. De aceea vom face un azil de batrani”. Nu spun ca nu e nevoie si de azil de batrani. Vai mie! Ci, daca incepem asa acestea, nu vor fi fundatii respectabile, ci … „naufragiabile”. Nu inteleg ca fericirea lumeasca este nefericire duhovniceasca.(…)
Duhul lumesc este boala
Astazi lucrul cel mai important este sa nu ne modelam dupa acest duh lumesc. Este o mucenicie. Pe cat putem, sa nu fim atrasi de acest curent si sa ne duca taras pe acest canal. Pestii destepti nu se prind in carlige. Vad momeala, inteleg ca e momeala si pleaca de acolo, scapand astfel. In timp ce ceilalti vad momeala, alearga acolo sa manance si, hop, se prind. Asa si lumea: are momeala ei si ii prinde pe oameni. Oamenii sunt atrasi de duhul lumesc si sunt prinsi de el. Duhul lumesc este boala. Precum cautam sa evitam o boala, asa si cugetarea lumeasca s-o evitam, oriunde ar fi ea. Sa ne instrainam de duhul progresului lumesc, ca sa progresam duhovniceste, sa ne insanatosim duhovniceste si sa ne bucuram ingereste”.
www.razbointrucuvant.ro