„Din început am cunoscut dintru mărturiile Tale, că în veac le-ai întemeiat pe ele.” (Ps. 118, 152).”
Pe pitoreşti meleaguri bucovinene, prin preajma voievodalei cetăţi a Sucevei, anume în satul Mihoveni, trăia pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, familia Tanase, soţul numindu-se Nicolae, iar femeia sa, Rahila. Erau săraci, fără o îndestulătoare brazdă de pămînt şi aşezarea lor gospodărească suferea de multe lipsuri.
În ziua de 9 februarie a anului mîntuirii 1891, familia aceasta a fost însă binecuvîntată de Dumnezeu prin naşterea unui fecior, cel dintîi şi singurul vlăstar, pe care ei l-au botezat întru Hristos cu numele de Gheorghe, ocrotitorul plugarilor şi al tuturor cultivatorilor de pămînt.
Feciorul acesta nu l-a cunoscut pe tatăl său, deoarece acesta a trecut în viaţa cea veşnică foarte curînd, iar de mama sa abia îşi amintea, întrucît şi ea l-a părăsit cînd el avea doar 7 ani. Astfel că Gheorghe a rămas orfan de ambii părinţi la o vîrstă aşa de fragedă. Singurul ocrotitor i-a fost fratele tatălui său, bunicul Ilarion Tănase, în trecut muncitor la căile ferate, iar acum îngrijitor la o vie boierească din preajma Iaşilor. Bunicul l-a luat pe lîngă el la locuinţa sa din satul Miroslava, dar nici aici Gheorghe nu şi-a aflat mîngîierea maternă căci bunica sa, Ana, se mutase demult la Domnul. Atîta doar, că bunicul Ilarion, fiind un evlavios creştin, i-a sădit în suflet credinţa în Dumnezeu, care-i va fi cea mai mare si sfîntă mîngîiere în viitoarea sa viaţă. În toate duminicile şi sărbătorile noastre bisericeşti, îl ducea să se roage în casa Domnului, în biserica satului vecin Comeşti, cam la 10 km de locuinţa lor.
Bunicul îl întovărăşea şi cu alţi copii ai satului, ca să împlinească şi datinile creştineşti şi strămoşeşti, de a merge cu colindele pe la casele sătenilor. Şi cum Gheorghe avea o fire paşnică, era copil liniştit şi evlavios, cînd ei se duceau cu pluguşorul, ceilalţi copii i-au dat rolul de preot, ca un fel de prevestire despre destinul său viitor. Odată, cu prilejul închipuirii în joacă a unei nunţi ţărăneşti, copiii l-au ales pe el ca mireasă. În alt an, Gheorghe l-a reprezentat în colinde pe împăratul. Luînd aminte la asemenea întîmplări, nu este greu a ne închipui că ele erau adevărate prevestiri, deoarece tînărul Gheorghe a ajuns mai tîrziu preot cu adevărat, sfinţit cu Harul cel dumnezeiesc, şi slujind în sfîntul altar ortodox, întru slava Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. În curăţenie sufletească şi trupească deplină, ca o fecioară mireasă, el îşi va petrece anii vieţii pună la intrarea în monahism unde toate dorinţele sale duhovniceşti se vor împlini. În fine, pentru că a jucat şi ca împărat, în colindele din copilărie, iată cu Darul lui Dumnezeu şi din mila Sa cea mare, ajuns în ceata cea înaltă a arhiereilor şi credincioşii l-au avut şi-l au ca pe un mare şi ales conducător duhovnicesc, ca Mitropolit creştin-ortodox în Patria sa.
Împlinise 19 ani şi trebuia să-şi agonisească el însuşi existenţa, pîinea cea de toate zilele şi îmbrăcămintea. S-a angajat ca muncitor la pepiniera C.F.R. din staţia Ciurea, unde se ocupa cu florăria şi planta pomi fructiferi. De aici, a trecut la fabrica de mezeluri din Nicolina, suburbia Iaşiului.
După şase ani, a mers pe dealul Cetăţuia ce străjuieşte Iaşiul, să se închine acolo în biserica sfîntului lăcaş pe culmea dealului. De acolo de sus, se desfăşoară o minunată privelişte a oraşului Iaşi, pînă departe spre miazănoapte de-a lungul rîului Bahlui, ce trece printr-o margine a oraşului, iar pe partea cealaltă se zăresc dealuri, păduri şi aşezări omeneşti, pînă la Prut. În mănăstire se adunaseră în acea vreme 30 de cuvioşi părinţi şi fraţi, iar stareţ era cuviosul ieromonah Teofil, un om duhovnicesc şi iubitor de străini. Acesta a înţeles că tînărul Gheorghe este evlavios şi că are rîvnă pentm viaţa monahală. Şi astfel, l-a primit să rămînă în mănăstire, avînd grijă să i se dea chilie şi haine potrivite de frate începător. Noul începător îşi împlinea aici cu sîrguinţă ascultările; era blînd, evlavios, supus către stareţ şi ceilalţi monahi, purtîndu-se cu bună cuviinţă, încît toţi au înţeles că fratele Gheorghe este vrednic să rămînă în ceata lor.
După numai opt luni de ascultare, în ziua de 24 decembrie 1916, deci în ajunul Naşterii Domnului, fratele Gheorghe este tuns în monahism, shimbîndu-i-se numele în Glicherie, nume ce-l va purta în tot restul vieţii sale, nume grecesc ce se traduce în limba noastră „om dulce, om cu dulceaţă”. Asa este rînduiala călugărească, ca la tundere să i se dea monahului un nume nou, ca după un botez duhovnicesc, pentru o viaţă nouă şi acest nume să înceapă tot cu litera vechiului său nume de la naştere. Să luăm aminte că şi acest nou nume de Glicherie, arată ca o minunată potrivire cu toate calităţile sale sufleteşti, căci dulce era la cuvînt, dulce şi blajin în ale sale purtări, şi toţi cei ce se întîlneau cu dînsul simţeau această dulceaţă.
Cînd fratele Gheorghe a intrat în Mănăstirea Cetăţuia, era în toiul primului război mondial, care a fost provocat de Austria contra Serbiei, în urma atentatului de la Sarajevo, în primăvara anului 1914, cînd a fost asasinat prinţul moştenitor al Austriei şi soţia sa. Deci de aproape doi ani se luptau armatele în apus, dar curînd a intrat şi România în acel groaznic măcel, la 15 august 1916, pentru a dezrobi Transilvania de sub jugul austro-ungar şi a o readuce la patria mamă. Cînd fratele Gheorghe a fost tuns în monahism, România se afla deci în război, iar în urma luptelor, armatele inamice au ocupat sudul ţării şi Bucureştiul, locuitorii fiind constrînşi să se retragă din întreaga Muntenie şi Dobrogea, în Moldova. Era o situaţie dificilă; populaţia îndura multe lipsuri de hrană şi îmbrăcăminte, iar mănăstirile sufereau şi ele, ca toţi locuitorii.
Noul călugăr Glicherie, era din ce în ce mai osîrdnic în ascultările ce le primea, împlinind totul fără cîrtire. A fost rînduit la bucătăria mănăstirii, să ajute la pregătirea hranei pentru toată comunitatea, căci Mănăstirea Cetăţuia avea viaţa de obşte, toţi călugării luînd masa împreună la trapeză. Părintele Glicherie se trezea în zori şi pregătea legumele, aprindea şi supraveghea focul sau pleca în oraş după cumpărături. Dar el avea grijă să asculte la biserică acatistul de dimineaţă şi să nu lipsească nici de la celelalte slujbe de peste zi.
Dreptul ca finicul va înflori, şi ca chedrul cel din Livan se va înmulţi. Răsădiţi fiind în casa Domnului, în curţile Dumnezeului nostru vor înflori. (Ps. 91, 12-13).
În următorul an, 1917, războiul s-a extins pînă la limita Moldovei, provocînd boli molipsitoare (tifos exantematic şi febra tifoidă), care secerau multe vieţi. Aproape toţi trăitorii din mănăstire au fost încercaţi de asemenea grele boli; dar monahul Glicherie a rămas cu totul neatins de ele, urmîndu-şi ascultările încredinţate. Se aşezase şi la Mănăstirea Cetăţuia un spital pentru bolnavi şi soldaţi răniţi, aduşi de pe front.
Într-o zi, părintele Glicherie a văzut în grădina de legume un soldat, care fura legume. Cu glas potolit l-a dojenit, spunîndu-i că dacă are nevoie de hrană sau altceva, să ceară şi i se va da. Dar soldatul, mîndru, i-a răspuns că nu are nevoie de aprobarea nimănui. A doua zi, cuviosul Glicherie l-a găsit pe soldat mort sub un gard al grădinii, cu mîna încleştată pe un ardei gras. Tot astfel, un alt soldat, după ce a rupt castraveţi, a murit în salonul de bolnavi, cu furtişagul lui lîngă el, fără să fi putut mînca din ei. În acele zile, mănăstirea a fost vizitată de însuşi Mitropolitul Moldovei, Pimen, care mergînd printre soldaţii din spital, le-a spus să se ferească de a mai fura din puţinele avuţii ale mănăstirii şi să ceară dacă au nevoie de ceva; altfel, pedeapsa va veni asupra lor, aşa cum deja se şi întîmplase.
Stareţ acum, devenise protosinghelul Daniil Ciubotariu, un evlavios călugăr, care mai tîrziu a devenit stareţ la marea lavră moldovenească, Mănăstirea Neamţ. Şi acest stareţ a luat aminte la vrednicia monahului Glicherie, la viaţa lui cuvioasă, propunîndu-l Mitropoliei pentru a fi ridicat ia o treaptă mai înaltă şi astfel, în ziua de 11 ianuarie 1918, a fost hirotonit întru diaconie în catedrala mitropolitană, de către arhiereul vicar Antim Petrescu, care i-a dăruit şi două din cărţile sale, Patericul şi „Pustnicul din Carmel”, pe lîngă duhovniceşti sfaturi şi îndemnuri către o viaţă tot mai cuvioasă.
Şi ca ierodiacon, Glicherie făcea ascultare la bucătărie, pe lîngă slujba la biserică, pentru că el se deprinsese a pregăti masa de obşte şi părinţii şi fraţii erau mulţumiţi de priceperea lui. În acel an, la hramul Mănăstirii Cetăţuia, adică de Sf. Apostoli, pe cînd vroia să pregătească obişnuitul borş călugăresc, a observat că în cămară nu mai sunt tărîţele trebuincioase. S-a amărît foarte tare, pentru că trebuia să coboare în oraş şi masa de obşte s-ar fi întîrziat. Cînd se zbuciuma mai mult în suflet, a intrat în bucătărie părintele eclesiarh care i-a adus un pacheţel de sare de lămîie, adus de un creştin care l-a confundat cu un pacheţel de tămîie şi astfel a trecut ierodiaconul bucătar şi peste această neaşteptată întîmplare.
El avea o mare evlavie către Maica Domnului şi se ruga de multe ori în genunchi în faţa sfintei sale icoane din biserică, aşa cum a avut tot restul vieţii evlavie către Născătoarea de Dumnezeu. Se hotărâse atunci să facă şi el o icoană cu chipul Maicii Domnului, pe care să o aşeze în biserică. Dar socotindu-şi banii, a văzut că nu erau de ajuns. S-a dus la monahul care îngrijea palatul mitropolitan şi a bătut smerită metanie, în timp ce acesta trecea pe la mănăstire în drum spre via Mitropoliei. L-a rugat deci să-l ajute cu bani, dar monahul i-a răspuns că nu dispune de o asemenea sumă. După ce a plecat călugărul, părintele Glicherie s-a dus în grădină să culeagă legume şi a găsit un portofel cu 500 de lei. Era portofelul monahului care plecase, care văzînd că a pierdut portofelul cu bani, a făcut cale întoarsă. Ierodiaconul Glicherie i-a înapoiat portofelul şi a fost răsplătit cu 50 de lei, sumă care i-a permis să rezlizeze icoana dorită.
Cuviosul Glicherie a slujit ca diacon nu numai la Mănăstirea Cetăţuia ci şi în bisericile Mănăstirii Frumoasa, Sf. Vasilie şi Sf. Nicolae. În mod special, îi plăcea să-l asculte pe părintele Constantinescu de la Sf. Nicolae, care era slujitor convins, cu adîncă duhovnicie şi care iubea monahii.
În anul 1920, după încheierea războiului, stareţ al Cetătuiei era cuviosul Trifon Sturza. Acesta i-a dat părintelui Glicherie ascultarea de eclesiarh, adică să poarte de grijă de biserică, de slujbele în ea, de curăţenia ei şi de gospodărirea ei. Dovedind cuviosul Glicherie înţelegere şi bună îndeplinire a acestei ascultări, stareţul l-a propus pentru hirotonisire întru preoţie, ceea ce fiind aprobat, s-a săvîrşit în ziua de 29 iunie 1920, la praznicul Sf. Apostoli, de către însuşi Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei.
Cu binecuvântarea cuvenită, ieromonahul Glicherie a mers să se închine la marea lavră Neamţ, unde stăreţea protosinghelul Daniil Ciubotariu, fostul stareţ al Cetăţuii. Acesta s-a bucurat foarte mult de venirea acolo a cuviosului Glicherie şi l-a reţinut pe loc un an, punîndu-l să slujească regulat în biserica voievodului Ştefan cel Mare şi în celelalte paraclise, la diferite evenimente.
Prin schimbarea de stareţ, la Cetăţuia a venit ieromonahul Ghelasie Stamati, de la Mănăstirea Neamţ. Cunoscându-l bine pe cuviosul Glicherie şi dorind să-l aibă de împreună slujitor, acela a stăruit şi l-a adus din nou la Cetăţuia, mănăstirea sa de metanie în luna octombrie. Dar abia după patru luni, un ordin al stăpânirii l-a adus în octombrie 1922 la Mitropolia din Iaşi ca preot slujitor, unde a rămas un an, când la intervenţia stareţului de la Neamţ, Daniil Ciubotaru, cuviosul Glicherie este numit de Mitropolie ca igumen al schitului Procrov, dependinţă a marei lavre. Acest schit a fost întemeiat de un episcop al Romanului, pe o culme din lanţul munţilor ce înconjoară Mănăstirea Neamţ, o aşezare foarte plăcută. Cu o oarecare osteneală se urca de la mănăstire până la Procrov, iar dacă se coboară în cealaltă parte, se ajunge în drumul Pipirigului şi se ajunge aproape de cealaltă mare mănăstire, Secu.
Pentru conducerea schitului, i s-a dat cuviosului Glicherie ca ajutor, un ierodiacon, David Bidaşcu, din Mănăstirea Neamţ, un suflet ales de călugăr, râvnitor, sincer şi devotat Aici s-au legat amândoi sufleteşte, ca nişte adevăraţi fraţi, să se roage împreună, să muncească împreună, să se bucure şi să sufere împreună şi niciodată să nu se mai despartă în viaţa lor, pe acest pămînt. Sfinţită a fost această frăţie între ei, căci au trecut prin ispite şi grele furtuni amândoi nedespărţiţi, cu curaj şi bărbăţie s-au ostenit în neîncetate rugăciuni, au purtat posturi lungi şi grele dar şi unul şi celălalt au crezut cu aceeaşi tărie în Pronia dumnezeiască.
Când au venit amândoi la schitul Procrov, au aflat acolo trei călugări bătrâni şi un frate. Peste tot bântuia ruina, lipsurile, iar flacăra monahismului se stingea. Au pornit imediat la lucru: au reparat chiliile, au întărit gardurile gospodăriei şi au reînviat viaţa bisericească a schitului cu sfintele şi cuvenitele rugăciuni, s-au îngrijit ca la trapeză să fie hrăniţi toţi. Clopotele au început să răsune din nou pe văile din jur, iar tipicul Sf. Sava şi-a reluat locul cuveni, şi astfel s-a reînviorat viata monahală.
Credincioşii din jurul Procovului s-au tot înmulţit. Orice drumeţ sau închinător, ce ajungea până la schit, în afară de minunatele privelişti, găsea acolo şi hrană şi adăpost, iar sfintele rugăciuni îl înălţau duhovniceşte, pregătindu-l pentru faptele curate şi creştineşti ale neamului nostru.
Aici este potrivit să se scrie, că pe tot cursul desfăşurării primului război mondial, părintele Glicherie a avut mai multe vedenii despre ce avea să se întâmple sau care va fi deznodământul final, dar pe care el nu le-a înţeles atunci ci numai după terminarea războiului, când dându-şi seama de potrivirile dintre evenimente şi visele avute, le-a povestit părintelui David şi celorlalţi apropiaţi ai săi. Astfel, în ianuarie 1916, înainte cu câteva luni de a intra în Mănăstirea Cetăţuia, războiul fiind în toi, a avut o vedenie. Era întro zi de miercuri, în ajunul Bobotezei. I s-a arătat o hartă mare cu ţările din centrul Europei. Fiecare ţară avea câte un reprezentant. O parte din ei stăteau în genunchi, iar cel al Rusiei avea nişte haine rupte şi zdrenţuite, ca nimeni altul. Reprezentanţii României şi Serbiei, care se aflau în graniţele ţării lor, erau îmbrăcaţi în haine noi, frumoase şi se arătau tare veseli.
După două zile, vineri, i s-a arătat şi acest tablou: un militar înveşmântat în haine militare româneşti, păşea curajos, singur, înainte, purtând în mâini steagul tricolor românesc şi aşa se îndrepta spre Basarabia. Când a ajuns militarul la malul Prutului, care pe atunci era linie de graniţă între România şi Rusia, i-a ieşit înainte un soldat rus, purtând şi el steagul rusesc. Acesta s-a plecat cu steagul în faţa militarului român şi i-a predat steagul Rusiei.
Din anul 1924, începe o viaţă grea, plină de suferinţe şi încercări pentru aceşti doi monahi, ieromonahul Glicherie şi ierodiaconul David.
„Şi am grăit întru mărturiile tale înaintea împăraţilor şi nu m’am ruşinat. (Ps. 118, 46).”
În acest an, 1924, s-a înfăptuit în biserica românească reforma calendarului, adică s-a introdus în calculul zilelor şi sărbătorilor de peste an, calendarul gregorian, pe care statul nostru îl folosea deja, în timp ce până atunci Biserica noastră îşi socotea sărbătorile anului şi Sfintele Paşti după calendarul iulian, adică după stilul vechi. Între aceste două calendare există diferenţa că cel iulian se afla cu 13 zile în urma celui gregorian şi biserica si toate unităţile ei, când aveau contacte oficiale cu autorităţile de Stat, trebuia să scrie data după ambele calendare, astfel: 1/14, 15/28 etc. Ziua hotărâtă de Sf. Sinod pentru a începe folosirea noului calendar a fost fixată la 1 octombrie, zi care a devenit 14 octombrie, ziua de pomenire şi slăvire a Sfintei Preacuvioasei Maici Parascheva, cea sărbătorită cu multă evlavie, mai ales în Moldova.
A ajuns acest ordin şi la schitul Procrov, respectiv ca ziua de 1 octombrie să devină 14, explicându-se în ordin că sfinţii scrişi în calendarul anului 1924 între 1-14 octombrie, să fie pomeniţi în următoarele 13 zile, pe lângă sfinţii trecuţi în acele 13 zile. A fost ordin ca oricare altul, administrativ sau economic. Dar în schitul Procrov nu se mai aflau doar trei călugări ca la început, în 1922, când a fost numit stareţ părintele Glicherie, ci, datorită progresului duhovnicesc al vieţii de obşte, se adunaseră aici şi alţi cuvioşi, ajungând numărul lor la 12 monahi. Citind ordinul sosit, aceşti monahi, toţi într-un singur glas, au declarat că reforma ar fi bună pentru astronomie, dar nu şi pentru Biserica Ortodoxă. Întrebarea era de ce n-au primit această reformă calendaristică şi celelalte Biserici ortodoxe? Au considerat această schimbare ca pe o sminteală a rânduielilor noastre bisericeşti. Şi astfel, schitul Procrov a continuat a sluji tot după calendarul vechi, iulian, hotărând ca unii dintre monahi să caute cărţi lămuritoare şi să se sfătuiască cu alte feţe bisericeşti, specializate în drept canonic şi rânduieli bisericeşti. Aşa s-a desfăşurat viaţa în schitul Procrov din octombrie 1924 până în anul 1925, când a venit un nou ordin în privinţa calculării prăznuirii Sf. Paşti, pentru anul 1926.
Între timp, părinţii din Procrov, au citit scrisoarea ieromonahului Arsenie Cotea din Sf. Munte Athos, în care binecredincioşii creştini din România sunt îndemnaţi să urmeze Bisericii Răsăritului şi să se depărteze, să fugă de noua reformă calendaristică, care nu este canonică şi duce către catolicism. Curând, acest Arsenie, a venit şi în România şi într-o zi a vizitat şi schitul Procrov, însoţit de episcopul Visarion Puiu. El a tipărit, aici în România cartea „Boldurile”, care acuza schimbarea calendarului, iar întorcându-se în Sf. Munte a mai publicat şi alte cărţi, tot împotriva schimbării calendarului, cum ar fi „Trâmbiţa sihaştrilor” şi „Biciul împletit”. (n. noastră: o altă lucrare de căpătâi pentru această chestiune, este cartea „Boldurile Sfintei noastre Biserici Ortodoxe de Răsărit”).
Dar tulburarea cea mai mare în Biserică a avut loc după hotărârea Sf. Sinod de a prăznui Sf. Paşti în anul 1926, cu 13 zile înainte, adică după stilul nou. Considerând că acest lucru este împotriva canoanelor, care stabilesc în mod precis cum trebuie să se calculeze data de prăznuire a Sf. Paşti în fiecare an, în raport cu paştele evreilor, ieromonahul Glicherie şi ierodiaconul David, au hotărât să părăsească schitul Procrov şi să se depărteze de orice biserică în care se vor prăznui Sf. Paşi după calendarul iulian. Cuviosul Glicherie a fost chemat jos, la Mănăstirea Neamţului, de care aparţinea schitul Procrov şi a stat de vorbă cu vlădica Nicodim Munteanu, fost Arhiepiscop al Chişinăului, care era stareţ al lavrei. Acesta l-a îndemnat pe cuviosul Glicherie să primească calendarul nou, iulian şi în schimb va primi pe lângă Procrov şi stăreţia celuilalt schit din apropierea mănăstirii, Vovidenia.
După ce s-au sfătuit, cuvioşii Glicherie şi David, n-au primit propunerea, cugetând că cinstea şi rangurile pământeşti sunt trecătoare şi mulţi au fost înşelaţi astfel prin ademeniri cu onoruri ca să se depărteze de la dumnezeiasca învăţătură a Domnului. Au mai hotărât să nu stea în calea celorlalţi care doresc să serbeze Sf. Paşti pe stil nou, împiedicându-i să săvârşească reforma calendaristică, pe care ei o considerau necanonică şi neîndreptăţită. Şi astfel, cu durere în suflete, au părăsit amândoi schitul Procrov, pornind spre munţi, pe cărări necunoscute, prin desişurile pădurii până ce au ajuns la Râpa lui Coroi, aproape de schitul Sihla, în ziua de 18 noiembrie 1925. Aici erau departe de ochii autorităţilor şi cu mare osteneală au săpat şi au izbutit să construiască un bordei, bine camuflat şi în el au petrecut ascunşi, toată iama. Apoi, la sosirea primăverii anului 1926, s-au străduit şi au ridicat alt sălaş, mai încăpător, cu trei despărţituri, din care una era destinată pentru paraclis, în care să săvârşească slujbele bisericeşti şi să-şi rostească rugăciunile.
După un timp, acolo s-au mai retras încă trei călugări, din schitul Sihăstria, anume ieromonahul Pamvu şi doi fraţi ai săi, Veniamin şi Galaction, tot din pricina reformei calendarului, şi aceştia şi-au lucrat adăposturile necesare în apropiere, întemeind astfel o mică comunitate călugărească.
Se ştia că aproape 60 de monahi din chiar Mănăstirea Neamţ, n-au primit calendarul nou şi mai ales schimbarea modului de a prăznui Sf. Paşti, fiind mare frământare şi acolo. Anevoioasă viaţă au petrecut aici în bordeiul din pădurea Sihlei cuvioşii Glicherie şi David, ca şi sihaştrii din vechime, care se retrăgeau din lumea plină de înşelăciuni, tulburări şi răutăţi. Nici aceia, nici aceşti români n-au cugetat să facă rău cuiva, ci doar să poată trăi şi ei în pacea sufletului lor, după convingerea ce şi-au făcut, mai ales în ceea ce priveşte sărbătoarea Sf. Învieri. În această singurătate, ei obişnuiau să-şi găsească de lucru, socotindu-l ca pe o ascultare călugărească. De pildă, ieromonahul Glicherie cutreiera pădurile ca să culeagă bureţi, cobora la mănăstirea Neamţului din când în când şi primea în taină, la schimb, pâine cât putea duce, pe care o făcea pesmeţi. Au aflat şi izvoraşe de apă limpede. Cuviosul David, s-a arătat iscusit în cioplirea lingurilor din lemn, foarte frumos lucrate şi ornate. De rugăciune nicidecum nu se lăsau, cu toată oboseala trupească şi săvârşeau pravila şi rânduielile mai cu seamă în noapte, la lumină de opaiţ sau de lumânare. Cât de mult le plăcea să asculte ciripitul păsărelelor, care le dezmierda sufletele! Vedeau şi erau vizitaţi deseori şi de diferite fiare sălbatice, dar nimic n-au pătimit de la ele, aşa cum citim în povestirile despre pustnicii şi sihaştrii creştini.
Se cuvine aici să mai amintim şi acestea. Cu două luni înainte de schimbarea calendarului, s-a produs un fapt însemnat în biserica mare a Mănăstirii Neamţ. Era în ajunul Adormirii Maicii Domnului. Părintele eclesiarh venise în biserică să pregătească cele necesare, să aprindă lumânări şi candele pentru slujba Miezonopticii. Vremea era liniştită cu cer senin şi împodobit cu stele; nici urmă de nor nu se vedea. Totuşi, deodată, din înălţimea cerului s-a slobozit un fulger grozav, care a pătruns printr-o fereastră din turla bisericii, a ajuns în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, a lovit într-o lespede din podea pe care a îngropat-o în pământ, iar din curentul puternic ce s-a produs, sfeşnicul din faţa icoanei s-a mişcat într-o parte odată cu piatra în care era fixat. Când au intrat părinţii şi fraţii la rugăciune, eclesiarhul le-a povestit întâmplarea şi toţi privind urmările fulgerului, au zis că a fost un semn dumnezeiesc.
Iată şi un alt fapt. Când a ajuns cuviosul Glicherie la Râpa lui Coroi, în pustietatea aceea, gânduri şi frământări sufleteşti l-au cuprins. Noaptea mai ales, după îndelungate rugăciuni, îl chinuiau grele gânduri. Cum se face – îşi spunea el – că în ţara noastră, atât de mulţi preoţi cu înaltă învăţătură teologică şi o mulţime nenumărată de intelectuali, îşi părăsesc calendarul vechi bisericesc, pe care îl respectă poporul cu scumpătate din strămoşi, aşa cum l-au lăsat Sf. Părinţi ai Bisericii noastre ortodoxe şi eu să nu fac la fel ca ei, eu să rămân pe stil vechi? Oare nu greşesc eu în faţa lui Dumnezeu? Târziu, în noaptea aceea de referinţă, a avut o minunată vedenie în chipul acesta: Se făcea că de la apus s-a ridicat un nor foarte întunecat, ce căuta să acopere lumea întreagă şi venea cu furie spre răsărit, clocotind ca un balaur. În faţa acestui nor se iscase o năpraznică furtună, ce purta un lanţ negru ca păcura, pe care se arătau cruci negre; lumea toată era înfricoşată. Dar privind spre răsărit, se vedea venind dintr-acolo, un alt nor alb ca zăpada, strălucind ca aurul şi înaintea lui era tot un lanţ însă de aur, pe care erau agăţate tot cruci aurite. Privind spre norul de la răsărit mai mult, acolo s-a arătat un sobor de arhierei, pornind deasupra acelui nor şi îmbrăcămintea lor era aurită. Într-un loc anume, norul de la răsărit s-a ciocnit cu cel de la apus şi acesta s-a prăbuşit, iar în locul lui s-a întins p mare de apă ce a cuprins tot pământul. Peste valurile acestei mări plutea singur, cuviosul Glicherie, înnotând şi luptându-se din greu cu valurile năpraznice. Cuprins de deznădejde, cuviosul a început să plângă cu amar. Dar în faţă i-a apărut un chip de călugăr, ce călca peste apele acelei mări, având înfăţişarea Domnului nostru lisus Hristos, iar faţa Lui strălucea ca soarele. Când s-a apropiat, cuviosul Glichene, care se simţea cufundat până la subţiori, i-a sărutat picioarele. El s-a aplecat şi apucându-l de o mână, i-a zis: „Dacă ai văzut acestea toate, mergi de spune în lume că aproape este sfârşitul” şi îndată s-a făcut nevăzut şi a dispărut şi marea. Cuviosul s-a deşteptat, uimit de această minunantă vedenie, numai după ce a fost scuturat puternic de cuviosul David, care l-a auzit plângând. Dar cuviosul Glicherie era atât, de tulburat de vedenie şi de plâns, încât n-a putut să-i povestească fratelui său duhovnicesc, nimic din cele ce s-au întâmplat. Şi această înfăţişare de noapte, cu zbucium, cu plângere, după îndelungata sa rugăciune a fost tot un semn ceresc.
Cuvioşii Glicherie şi David, au trăit în bordeiul de la Râpa lui Coroi, aproape doi ani, adică de la 15 noiembrie 1925, până la 14 noiembrie 1927. Atunci s-au sfătuit şi au hotărât că ar fi bine să meargă la închinare în Sf. Munte Athos. Dar n-aveau bani trebuincioşi pentru drum. Atunci şi-au mai vândut din haine, au cosit toată vara fânul schitului Sihla, au scos paşapoartele necesare şi s-au îmbarcat pe un vapor în portul Constanţa. Au ajuns în Grecia la Salonic, unde au luat un alt vapor ce i-a transportat până la portul de acces în Sf. Munte, Dafni. Au început pelerinajul, închinându-se la toate mănăstirile greceşti, ruseşti, sârbeşti, bulgăreşti şi româneşti, precum şi la toate schiturile şi chiliile mai mici, intrând şi printre peşterile marilor nevoitori şi pustnici atoniţi.
O adâncă mângâiere le-a umplut sufletul, văzând multa duhovnicie la părinţi, rugăciuni şi sfinte slujbe nesfârşite, ziua şi noaptea. În cele din urmă, ei s-au aşezat la schitul Bunavestire, ce aparţine de marea mănăstire grecească Pantocrator, pentru că aici era nevoie de braţe de muncă. Şi astfel, cuviosul David, alături de fraţii călugări veniţi din Mănăstirea Neamţ şi din toată Moldova, a lucrat pe moşia Mănăstirii Pantocrator, iar cuviosul Glicherie era chemat să slujească Sf. Liturghie la schitul românesc Prodromu, alături de stareţul schitului, arhimandritul Ioasaf, fiecare pe rând, câte o săptămână. La Prodromu, stareţul Ioasaf, un bătrân foarte evlavios, era mulţumit de felul în care vieţuiau cei doi cuvioşi Glicherie şi David şi, după o vreme, i-a tuns pe amândoi în schivnicie. Au avut parte de mari bucurii duhovniceşti, cum ar fi participarea la o Sf. Liturghie săvârşită în ziua de 24 iunie, de Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, la biserica Schitului Acoperământul Maicii Domnului de pe cel mai înalt vârf al Athosului, împreună cu alţi cuvioşi de la Prodromu. În Sf. Munte, cei doi cuvioşi au petrecut un an, în adâncă linişte, rugându-se neîncetat pentru iertarea păcatelor şi mântuirea sufletelor lor. Nu i-a supărat nimeni cu nimic şi mai mult decât atât, toţi i-au considerat şi i-au îmbrăţişat ca pe adevăraţii fraţi întru Hristos. Chiar şi cei străini, grecii, bulgarii, sârbii, i-au înconjurat cu dragoste creştinească şi le-au venit în ajutor. Ca într-o binecuvântată grădină a Maicii Domnului, ei s-au desfătat duhovniceşte. Monahii de acolo sunt feriţi de multe ispite ale vieţii şi se simt închinaţi numai lui Dumnezeu. Ferice de ei! Frumoasă şi binecuvântată viaţă au aflat cei doi cuvioşi şi la călugării români din Sf. Munte Athos. Vrednice pilde au fost pentru ei, stareţul Ioasaf al Prodromului, precum şi doi ieromonahi cu numele Ignatie, unul de la schitul românesc Lacu, iar celălalt, fusese stareţ la mănăstirea grecească Xiropotam şi apoi se retrăsese la o chilie românească. Acolo, timp de aproape 1000 de ani au trăit mari personalităţi ale vieţii monahale, călugări cu înaltă pregătire teologică. Tot în Sf. Munte a fost înfiinţată şi prima Academie teologică, acolo a vieţuit Sf. Athanasie şi alţi cuvioşi cărturari, care au lăsat moştenire nenumărate scrieri teologice şi filozofice, în manuscris, de mare valoare. Din Sf. Munte s-au ridicat patriarhi şi mitropoliţi vestiţi, ce au apărat Ortodoxia şi viaţa creştinească curată. Acolo viaţa e dominată de Duhul credinţei, de nădejde şi nefăţarnică dragoste în Hristos. Cine trece pe la cele 20 de mari mănăstiri atonite, are prilejul să asculte prelungite şi mişcătoare sfinte slujbe şi să se închine, să îngenuncheze şi să sărute numeroasele sfinte moaşte aşezate în splendide racle, lucrate din diferite materiale scumpe şi împodobite cu măiestrie. Timp de un an şi ce doi cuvioşi, Glicherie şi David, s-au convins şi au apreciat viaţa monahală înaltă din Athos, jertfelnicia călugărilor de acolo şi au văzut cum trăiesc ei în continuă rugăciune a minţii, în slujba neîncetată pentru Dumnezeu. Pilda lor le-a fost de mare folos şi au căutat să se asemene lor, în tot restul vieţii lor pământeşti.
În ziua de 14 septembrie 1928, aceşti doi cuvioşi părinţi, după ce şi-au luat cuvenita binecuvântare de la stareţ, alţi proiestoşi şi de la toţi părinţii şi fraţii cunoscuţi, au părăsit cu regret Sf. Munte Athos şi au pornit înapoi spre patria lor, România. Vaporul i-a dus pe aceeaşi cale, prin Salonic, Constantinopol (Istanbul), intrând în Marea Neagră, unde i-a surprins o furtună groaznică, cu valuri uriaşe care au lovit toată noaptea catargele vaporului. Abia spre dimineaţă, furtuna s-a mai domolit şi deşi nu mai trăgeau nădejde să scape cu viaţă, au reuşit să ancoreze în portul Constanţa, unde toţi s-au mirat cum au scăpat cu viaţă şi vameşii nici nu le-au mai făcut obişnuitul control.
Mulţumind lui Dumnezeu că s-a milostivit şi i-a izbăvit de moarte năpraznică, cei doi cuvioşi s-au îndreptat spre munţii Neamţului, la aceeaşi Râpă a lui Coroi, la bordeiul părăsit în urmă cu un an. Acolo s-a reîntâlnit cu ieromonahul Pamvu şi ceilalţi fraţi ai săi, care s-au bucurat foarte mult de revederea cuvioşilor.
†††
„Puţin de nu m’au sfârşit pe mine pe pământ: iar eu n’am părăsit poruncile Tale.” (Ps. 118, 87).
Mai târziu, spre toamnă, s-a întâmplat ca doi ciobani ce veniseră cu turmele de oi la păscut, să descopere bordeiele lor. Aceştia erau din comuna Vânători-Neamţ şi se numeau Ioan şi Mihai Urzică. După ce s-au cunoscut şi s-au împrietenit, cei doi ciobani l-au rugat pe părintele Glicherie să coboare în sat la ei.
Abia la 6 ianuarie 1929, la Praznicul Botezului Domnului, cei doi cuvioşi s-au dus în acea comună şi au slujit sfinţirea apei pentru nişte credincioşi. De acest lucru a aflat preotul locului, din Vânători, pe nume Bârliba şi a anunţat jandarmii care s-au dus şi-au căutat bordeiele la Râpa lui Coroi şi i-au arestat pe cei doi. După ce i-au adus la postul de jandarmi din comună unde au fost batjocoriţi cu mare răutate, apoi i-au dus pe jos la Tg. Neamţ şi ulterior la legiunea de jandarmi din Piatra Neamţ, unde li s-au întocmit actele respective şi au fost trimişi în faţa tribunalului din acel oraş. Acesta a fost începutul necazurilor.
La tribunal, cuvioşii au fost interogaţi: pentru care motiv s-au „înfundat” ei în pădure, cum se numeşte şi unde este locul în care se ascund ei. Ei au răspuns drept şi curajos, că toate acestea le-au făcut din cauza schimbării calendarului, mai ales a Sf. Paşti, pe care ei o socotesc fără de lege, iar locul în care s-au retras se numeşte „Râpa lui Coroi”. Procurorul, care îi ancheta, a recunoscut că numele de Coroi este istoric şi este chiar numele lui de familie, deci nu considera că ar constitui o infracţiune retragerea lor acolo. Ca urmare, tribunalul i-a pus în libertate şi astfel cuvioşii s-au întors la bordeiul lor.
În Postul Mare din acelaşi an, unii locuitori din comuna Vânători-Neamţ s-au suit la Râpa lui Coroi şi l-au luat pe cuviosul Glicherie cu dânşii, la casele lor din comună ca să le slujească diferite ierurgii şi să-i mărturisească. Mulţi dintre aceşti săteni îl cunoşteau pe părintele Glicherie de când era la Mănăstirea Neamţ sau Pocrov. El a ales casa lui Ion Urzică şi a sfinţit o cameră pe care a transformat-o în paraclis, devenind loc de rugăciune. Mulţi credincioşi din localitate, chiar şi unii călugări veneau acolo la rugăciune.
Preotul Bârliba, auzind acestea, s-a umplut de nestăpânită mânie, văzând că o parte din enoriaşii săi îl ocolesc, nu mai vin la biserica satului, vor slujbe după stilul vechi şi astfel veniturile sale se împuţinează. A mers din nou la postul de jandarmi, i-a convins pe aceştia că cei doi cuvioşi sunt duşmanii ţării şi socotind că sunt „apărătorii intereselor naţionale”, deşi tribunalul nu le găsise nici o vină, au urcat din nou la munte şi l-au arestat pe Pr. Glicherie. După ce i-au coborât la post, i-au arestat şi pe fraţii Urzică. Pe toţi, jandarmii i-au pus într-o căruţă, împreună cu alte obiecte de cult şi cărţi confiscate din paraclis şi batjo-corindu-i neîncetat şi aruncând blasfemii asupra celor sfinte, i-au dus la Piatra Neamţ.
Cuviosul David a scăpat ca prin minune, deoarece în momentul arestării el nu era la bordei, ci se afla în pădure după lemne şi culegând bureţi pentru hrană. Când jandarmii goleau paraclisul din casa lui Urzică, protopopul locului, fiind chemat de preotul Bârliba, s-a urcat în picioare pe Sf. Masă, mânca din anaforă şi fuma ţigări, uitând că tot ce batjocorea el, fusese sfinţit de sujitori care erau purtători ai Harului sfinţitor.
Cuviosul Glicherie a fost închis timp de trei luni la Piatra Neamţ, până la proces, deoarece preoţii din Vânători au indus în eroare pe judecători, spunând că au de a face cu un preot fals, care nu are hirotonie canonică. La proces, au venit câţiva călugări din Mănăstirea Neamţ, care au declarat că părintele Glicherie este hirotonisit canonic, are darul preoţiei, nu este fals şi judecătorul l-a absolvit de orice vină, punându-l în libertate şi restituindu-i toate cărţile şi obiectele de cult confiscate abuziv.
În cursul acestor trei luni de detenţie la legiunea de jandarmi din Piatra Neamţ, până la proces, cuviosul Glicherie a suferit mult, fiind persecutat şi batjocorit de jandarmi în toate felurile. L-au dus într-un beci, unde veneau noaptea jandarmii în stare de ebrietate şi-l băteau pe rând, până oboseau, iar ziua era obligat să spele pardoseala din încăperi, în timp ce jandarmii se urcau pe spatele lui sau îl băteau cu cruzime, încât pereţii erau plini de sângele cuviosului.
Potrivit hotărârii tribunalului din Piatra Neamţ, care l-a eliberat, cuviosul Glicherie a fost oprit de a se mai întoarce în pădure, la bordeiul său. De aceea, el a rămas în Tg. Neamţ, în casa brigadierului silvic V. Gârleanu şi numai cuviosul David mai trăia în coliba de la Râpa lui Coroi. Pe când locuia cuviosul în Tg. Neamţ, a primit două cărţi scrise de părintele Arsenie Cotea din Sf. Munte Athos, „Biciul împletit” şi „Trâmbiţa sihaştrilor”, de care am amintit anterior. Cineva a anunţat însă autorităţile, care au făcut percheziţie şi găsind cărţile, l-au acuzat pe părintele Glicherie de propagandă ostilă şi întărâtarea poporului împotriva schimbării calendarului, spunând că acele cărţi ar fi fost tipărite chiar de el, în ţară. Până la sosirea jandarmilor care trebuiau sâ-l aresteze, cuviosul a reuşit fuga pe o altă uşă, dezbrăcat şi desculţ prin zăpadă şi s-a ascuns în altă casă. Jandarmii i-au arestat atunci pe brigadierul silvic, Vasile Gârleanu şi pe soţia sa. A doua noapte, în urma denunţului venit de la un călugăr, jandarmii au venit din nou la casa brigadierului, dar de data aceasta era organizată o pază şi la semnalul primit, părintele Glicherie a fugit din nou. Descinderi de acest fel, pentru prinderea „inamicului” erau organizate nu numai în zona Tg. Neamţ ci şi la Piatra Neamţ, Iaşi şi Bacău, unde se presupunea că ar activa el.
La Bobotează, s-au coborât din munte în comuna Vânători şi cuvioşii Pamvu şi David. Părintele Pamvu a slujit Aghiasma Mare în casa lui Urzică, iar părinţii Glicherie şi David la Vasile Gârleanu. Abia se încheiase sfânta slujbă şi au apărut jandarmii. Dar la semnalul clopotului ştiut, cuviosul Glicherie s-a ascuns în podul casei, iar gazda a dus Aghiasma în altă cameră. Jandarmii controlând n-au găsit persoana căutată, dar au văzut vasul cu aghiasma şi au întrebat: „Ce este asta? Unde e preotul?” gazda a răspuns foarte înţelept: „El încă n-a venit, noi am pregătit totul şi-l aşteptăm!” Aceasta fiind situaţia, jandarmii au plecat.
În anul 1929, prăznuirea Sf. Paşti după calendarul nou, cădea în duminica a doua din Postul Mare. Din această pricină s-a produs o mare tulburare sufletească printre creştinii ortodocşi români. Mari scriitori şi teologi chiar, cum ar fi: Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Grigore Racoveanu, Nicolae Lupu şi alţii au declarat public că „Sf. Sinod este schismatic”. De aceea, s-a hotărât prăznuirea Sf. Paşti după calendarul nou. Şeful Partidului National ţărănesc, de confesiune greco-catolică (numită şi „unită cu Papa”), a anunţat că preoţii şi episcopii care n-au serbat Sf. Paşti pe stil nou, sunt liberi să-l prăznuiască pe stil vechi, iar şcolile, armata şi funcţionalii de stat să fie liberi de ocupaţia lor în acele zile. Deci s-a întâmplat că în foarte multe localităţi Sf. Paşti s-au serbat de două ori, chiar si clericii săvârşind această greşeală.
În iarna lui 1930, înainte de Naşterea Domnului, jandarmii influenţaţi tot de preoţii pe stil nou, i-au arestat din nou pe cuvioşii Glicherie şi David în Tg. Neamţ şi i-au dus tot la Piatra Neamţ, unde au fost ţinuţi 10 zile în arest. Au reuşit însă să scape în ajunul Bobotezei, au venit la Târgu Neamţ şi părintele Pamvu i-a ascuns la Humuleşti, într-un stog de fân, până a trecut furtuna. Au slujit Botezul Pomnului în casa brigadierului Gârleanu, iar părintele Pamvu a sfinţit Aghiasma Mare la o fântână, lângă un pârâiaş, în timp ce la slujba de la biserica satului n-au participat decât trei oameni şi câţiva jandarmi. Lângă fântâna unde se sfinţea apa, s-au tras trei focuri de armă după datina străbună, apoi toţi credincioşii s-au împrăşiat şi au dispărut. Jandarmii, au auzit focuri de armă, au venit la faţa locului, dar n-au mai găsit pe nimeni, observând numai urme de încălţăminte pe zăpadă.
Sf. Paşti în acel an, 1930, cuvioşii părinţi le-au sărbătorit aşa cum se cuvine, după rânduiala dreptslăvitoare, într-o poiană din pădure, alături de o mulţime mare de credincioşi, după care s-au deplasat în sat, pentru a oficia Sf. Liturghie.
În toamna anului 1930, cuviosul Glicherie a plecat la Ierusalim însoţit de câţiva creştini, iar cuviosul David a rămas în Vânători să observe evoluţia evenimentelor în privinţa schimbării calendarului. În Ierusalim au ajuns în octombrie şi au stat acolo 6 luni, până după învierea Domnului. S-a închinat la toate sfintele locului şi a slujit la Betleem de Naşterea Domnului după stilul vechi, căci acolo ca şi la Sf. Munte şi în Rusia, toate slujbele se ţineau după calendarul iulian. La Ierusalim slujea în fiecare sâmbătă noaptea chiar pe piatra Sf. Mormânt, împreună cu un episcop, un preot grec şi unul rus. În celelalte zile ale săptămânii, slujea la diferite biserici şi mănăstiri. A doua zi de Sf. Paşti, cuviosul Glicherie a mers la Patriarhul Damianos pentru binecuvântare, respectând un vechi obicei al locului, care spunea că toţi clericii şi mulţi dintre pelerini, să salute pe patriarh şi să primească binecuvântarea cu ocazia acestui mare şi slăvit paznic. Acolo s-au întâlnit cu un preot delegat de Patriarhia română şi alţi doi preoţi închinători, care l-au invitat să slujească împreună, dar cuviosul a refuzat spunând că el nu slujeşte cu cei ce urmează calendarul nou, gregorian.
Odată, un responsabil bisericesc, i-a cerut un document care să-i confere dreptul de a sluji la Sfintele Locuri. El a răspuns că nu posedă un astfel de document, dar că este următor fidel al vechiului calendar. A primit deci permisiunea să slujească, astfel: Luni – la biserica Sf. Arhangheli, marţi – la biserica Sf. Ioan Botezătorul, miercuri – la Sf. Nicolae, joi – la Sf. Apostoli, vineri – la Sf. Haralambie. La sfârşitul săptămânii, cuviosul slujea sau asculta Sf. Liturghie la Sf. Mormânt; sâmbăta noaptea, apoi duminica dis-de-dimineaţă în biserica Patriarhiei şi mai târziu la altă biserică.
Din Ierusalim a mers şi la Mănăstirea Sf. Sava, unde a stat o săptămână, amintindu-si printre altele de peisajul şi clima foarte aridă, care făceau ca multe vulpi să vină din valea ce înconjura mănăstirea să primească de la călugări coji de pâine.
De Sf. Paşti, cuviosul Glicherie a slujit la mănăstirea rusească împreună cu episcopul rus Anastasie, cel din urmă chiriarh rus al Arhiepiscopiei Basarabiei, în Chişinău. După aceasta a părăsit Ierusalimul. Dorea să revină în ţară, dar nu-i ajungeau banii de drum. A rugat-o pe o doamnă ce venise la închinare din Bucureşti să-i împrumute suma necesară, pe care urma să i-o restituie în ţară. Doamna însă a spus că nu are destui bani. L-a ajutat atunci arhiereul care fusese duhovnicul lui în Postul Mare, care i-a dat bani hrană şi l-a însoţit până la vapor, în portul Jaffa.
Pe vapor a avut loc un incident în care a fost implicată doamna din Bucureşti, care reclama că i se furase o mare sumă de bani. Cuviosul Glicheiie a spus însă că doamna nu avusese bani Ia Ierusalim. Curând după aceea tot pe vapor, s-au găsit acei bani şi mare a fost ruşinea româncei să recunoască faptul că a avut bani dar n-a vrut să-l ajute pe părintele Glicherie, la mare nevoie.
La Constantinopol au trecut prin alte necazuri, pe care le-au trecut cu ajutorul lui Dumnezeu şi a unor autorităţi sau localnici, care i-au întărit cuviosului Glicherie convingerea că de multe ori, necredincioşii fac faptele legii şi sunt mai buni la suflet decât credincioşii sau cei ce se pretind a fi buni creştini. Pentru că erau în tranzit, toţi călătorii care aveau bilet pentru Constanţa, fără escală, trebuiau să se transfere pe un vapor românesc, fără a intra pe teritorul turcesc. Barcagiul care a fost angajat să facă transfeml era un grec care a vrut să-i înşele, cerând o sumă dublă ca preţ şi în plus ducându-i în vama turcească, unde nu ar fi trebuit să ajungă pentru că ar fi plătit taxe vamale mari. Incidentul s-a rezolvat de către un poliţist turc, care l-a pedepsit pe barcagiul grec şi a înapoiat banii luaţi în plus românilor, facilitându-le totodată obţinerea vizelor de tranzit care le-au permis să viziteze oraşul în timpul care mai rămăsese până la plecarea vaporului românesc.
În oraş, au vizitat marea biserică Sf. Sofia şi alte biserici, cu ajutorul unui arhimandrit de la biserica bulgărească, iar la biserica Sf. Apostoli au fost conduşi de un bătrân turc, care n-a vrut să primească plata, spunând ca un adevărat creştin că doreşte plată cerească şi nu pământească.
Cu vaporul, cuviosul Glicherie a ajuns la Constanţa, apoi cu trenul la Tg. Neamţ şi s-a stabilit pentru o vreme în comuna Rădăşeni, în judeţul Suceava, unde credincioşii doreau să construiască o biserică în care să se slujească pe stil vechi. Era în anul 1931. Biserica a fost terminată şi sfinţită la 8 mai 1932. În acel an 1931, s-au mai construit biserici noi şi la Brusturi(jud. Neamţ), Urecheni-Neamţ, Râşca, Bogdăneşti şi Drăguşeni (jud. Suceava) şi Balş-jud. Iaşi.
„De s’ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea . De s’ar scula asupra mea război, întru acesta eu nădăjduiesc. Una am cerut dela Domnul, aceasta voi căuta: ca să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţei mele.” (Ps. 26, 5-6-7).
†††
La sărbătoarea Sf. Apostoli, a luat parte la hramul bisericii din Rădăşeni. A doua zi după hram, toţi credincioşii care au participat au fost duşi la Prefectură; în lipsa lor, preotul satului a chemat jandarmii şi s-au înţeles să-l aresteze pe părintele Glicherie. Ca iscoadă a fost trimis primarul, să vadă cine a mai rămas în casa unde locuia cuviosul, anume gospodăria lui Vasile Onofrei, pe care jandarmii au înconjurat-o. Simţind şi văzând un căpitan de jandarmi care a intrat în curte, cuviosul Glicherie a vrut să fugă prin spatele casei, dar acolo erau deja jandarmii, care l-au prins pe când vroia să sară un gard de sârmă. Gardul însă era şubred şi n-a rezistat sub greutatea oamenilor şi s-a dărâmat provocând o busculadă ce a stârnit mânia jandarmilor care s-au răzbunat pe cuviosul Glicherie şi l-au bătut crunt, cu picioarele şi patul puştii. Apoi l-au ridicat de la pământ şi au vrut să-l treacă pe sub gardul de sârmă, dar între timp, Vasile Onofrei s-a întors acasă. Văzând pericolul, a încercat să-l scape pe cuvios, dar un jandarm a îndreptat arma spre el ameninţându-l, iar ceilalţi jandarmi au tras focuri de avertisment în aer, deoarece se mai apropiau de locul învălmăşelii şi nişte femei. Vasile Onofrei a prins arma jandarmului şi i-a smuls-o din mână, iar acesta n-a putut să riposteze fiind atacat de o femeie, Ana Grecu, cu o furcă de fier.
Focurile de armă trase de jandarmi în aer, au atras şi pe alţi săteni la locul faptei, aşa că jandarmul s-a mulţumit să ia furca din mâna femeii şi să fugă cu ceilalţi jandarmi, care în graba aceea au arestat un călugăr şi un bătrân din sat, pe care i-au dus în bătaie la post, crezând că unul din ei poate fi cuviosul Glicherie. Dar acolo văzând că s-au înşelat, jandarmii s-au întors la casa unde credincioşii îl luaseră pe cuvios, pentru a-l îngriji, în urma rănilor numeroase. Pe cale, s-au întâlnit cu alţi jandarmi care veneau de acolo şi au năvălit cu toţii la poarta casei, ca să intre cu forţa în ogradă. Poarta fusese încuiată de nişte femei, iar când jandarmii au vrut să sară gardul, au fost loviţi cu pari de lemn de către acestea, inclusiv căpitanul primind o lovitură, care le-a mai temperat elanul. După retragerea jandarmilor, mulţi săteni s-au dus la Primărie să reclame abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de oamenii legii. Acolo a venit şi căpitanul jandarmilor, care le-a cerut să înapoieze arma în schimbul eliberării călugărului, şi a bătrânului arestaţi din greşeală. Arma însă a rămas la Vasile Onofrei, încă o săptămână.
În iarna lui 1933, cuviosul Glicherie a tipărit la Suceava Psaltirea şi mai multe broşuri. Tot atunci, s-au trimis mai multe memorii la Ministerul de Interne şi la celelalte organe ale autorităţii centrale, pentru a protesta împotriva persecuţiilor jandarmilor, care trebuiau să înceteze, neavând un suport legal. Cuviosul a mai tipărit şi calendare şi s-a zidit o casă parohială. Împreună cu cuviosul David au venit de la Neamţ şi doi ieromonarhi sosiţi din Sf. Munte, Zosima şi Varuh, care slujeau zilnic cu părintele Glicherie. Un frate al părintelui Varuh, călugăr şi el, îl ducea pe cuviosul Glicherie pe la celelalte parohii, cu căruţa, pentru a supraveghea zidirea bisericilor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, toate bisericile începute au fost terminate în 1933, prin truda şi râvna poporului binecredincios, însufleţiţi de exemplul personal al părintelui lor duhovnicesc. Tot în acest an, s-a început şi zidirea bisericii din satul Drăceni (astăzi com. Slatina).
În anul 1934, după sărbătorile de iarnă, s-a zvonit printre oameni, că vor veni din nou jandarmii să-i aresteze pe cuviosul Glicherie şi ceilalţi preoţi. Atunci oamenii au început să se organizeze, astfel: unii păzeau biserica zi şi noapte, alţii citeau neîncetat la Psaltire. Pentru toţi se pregătea mâncare de obşte, iar în zilele de post se mânca o dată pe zi.
În prima săptămână a Postului Mare, au venit jandarmii la Rădăşeni şi insistau să pătrundă în biserică. Oamenii au venit la gard, încercând să-i oprească, dar jandarmii au reuşit să sară gardul şi să intre în curte. Totodată, au sosit acolo procurorul regiunii, un delegat de la Minister însosiţi de alte persoane, care doreau să vadă biserica, deoarece ei erau informaţi că se slujea într-o „poiată” şi prin grajduri. Au privit atenţi biserica la interior şi au fost foarte plăcut surprinşi de frumuseţea ei. La ieşire vorbeau între ei, dându-şi seama că au fost dezinformaţi şi că nimic din ceea ce se zvonea nu era adevărat. Au vizitat şi casa parohială, dar n-au intrat în camera unde stăteau preoţii.
Delegaţia a plecat la Fălticeni, unde erau aşteptaţi de preoţi din zonă, care se aşteptau să-l vadă pe cuviosul Glicherie şi ceilalţi preoţi arestaţi. Spre dezamăgirea lor, n-au avut ocazia să se bucure şi să-i huiduiască aşa cum doreau, pe slujitorii adevărului, ci pe doi preoţi de stil nou, arestaţi pentru crimă şi viol. Tot în noaptea aceea, la Vânători, jandarmii l-au căutat pe părintele Pamvu peste tot să-l aresteze, dar nu l-au găsit. S-au hotărât atunci să ia clopotele de la biserică, dar pe când se chinuiau să le desfacă, un clopot a căzut de la locul lui peste un jandarm, omorându-l pe loc. S-au speriat de moarte şi au luat mortul, fugind în grabă.
Pentru biserica din Rădăşeni trebuiau cumpărate clopote. Cuviosul Glicherie i-a sfătuit pe oameni să colecteze bani, iar dacă nu vor ajunge să facă un împrumut la Bucureşti. Dar toţi banii necesari au fost adunaţi numai în ziua aceea, duminica până seara şi au fost încredinţaţi părintelui. A doua zi, cuviosul a plecat la Cernăuţi şi a cumpărat 4 clopote, iar sunetul lor i-a bucurat nespus pe credincioşi, provocând însă spaimă pentru preotul satului, care nu se aştepta la aşa ceva.
În anul 1934, a sosit în România şi cuviosul Ghimnazie de la Sf. Munte Athos. Tot în acest an, pe când cuviosul Glicherie mergea să serbeze praznicul Sf. Treimi, la hramul bisericii din Drăceni, a primit o telegramă de la Sf. Munte, care îl informa că şi în Grecia începuse să se organizeze Biserica Ortodoxă de stil vechi, prin trecerea la calendarul iulian a trei episcopi împreună cu eparhiile lor. Preoţii care se adunaseră pe lângă părintele Glicherie, au fost repartizaţi de către acesta, astfel: Zosima a rămas la Rădăşeni, Varuh şi fratele său au fost rânduiţi la Râşca, Trifon la Slătioara, iar dânsul împreună cu fratele său duhovnicesc, David s-au stabilit la Brusturi. Aici s-a clădit şi o casă parohială pentru ei şi s-a încropit şi o mică presă de tipărit, cu ajutorul căreia au reuşit să scoată calendare şi mai multe broşuri, printre care şi cea despre „Minciunile de la Maglavit”.
Odată, cuviosul a plecat la Moişa, cu 6 oameni să sfinţească un paraclis. Aflând despre aceasta, preotul satului Săcuţa, a adunat mai mulţi săteni ce ţineau sărbătorile pe stil nou şi au venit la miezul nopţii, să-i pedepsească pe cei ce au îndrăznit să le „tulbure parohia”. S-au repezit asupra cuviosului şi a însoţitorilor lui, cu furci şi topoare, sape şi ciomege. În faţa unui astfel de pericol, ca să nu se verse sânge şi să nu fie moarte de om, care ar fi căzut tot în vina lor, cuviosul şi ai lui s-au retras, dar agresorii au reuşit să prindă pe unul dintre ei, pe care l-au bătut groaznic, rupându-i o mână. S-au îndreptat spre satul Nemţeni (Boroaia) şi urmăritorii le-au pierdut urma.
Gheorghe Creangă, un credincios fiu duhovnicesc al cuviosului Glicherie, s-a pornit atunci prin satele vecine să anunţe oamenii de cele întâmplate. Rezultatul a fost că în dimineaţa următoare, o mare mulţime s-a îndreptat spre Nemţeni, în căruţe sau călare, venind mai ales de la Drăguşeni peste apa Moldovei, pentru a-l pedepsi pe preotul satului. Cuviosul însă i-a oprit şi i-a liniştit, spunându-le că nu se cade să răspundă la faptele rele tot cu fapte necreştineşti, ci să dea exemplu tuturor că sunt oameni paşnici şi cu frica lui Dumnezeu.
Tot în acel timp, oamenii din satul Balş, de asemenea stârniţi de preotul satului, au năvălit la creştinul care avea cheile bisericii pe stil vechi şi le-a confiscat. Cuviosul Glicherie pornise la hramul bisericii de acolo, neştiind ce se întâmplase cu cheile. Se adunase pentru slujbă o mulţime de credincioşi, veniţi şi de departe de la Rădăşeni, Drăguşeni şi Brusturi. Când au ajuns în sat au găsit biserica închisă şi jandarmii prezenţi. Cuviosul s-a înţeles cu sătenii şi au trimis o delegaţie la Iaşi, ca să ceară intervenţia autorităţilor pentru deschiderea bisericii. La Tg. Frumos, delegaţia s-a întâlnit cu o maşină în care se aflau superiorii jandarmilor, care veneau la faţa locului, fiind informaţi greşit de preotul paroh, că este pe cale de a produce o mare încăierare produsă de „cei pe vechi”. Când au aflat adevărul, că de fapt nu este nici un pericol şi totul a pornit de la confiscarea pe nedrept a cheilor, i-au luat pe delegaţi în maşină şi s-au întors la Balş, unde le-au restituit cheile şi au permis deschiderea bisericii. Cu mare bucurie, cuviosul şi toţi creştinii prezenţi au început atunci slujba, spre slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor.
„Nu voi muri, ci voi fi viu, şi voi povesti lucrurile Domnului.” (Ps. 117, 17).
† † †
Rana căpătată în timpul incidentelor de la Rădăşeni, când a fost bătut şi târât pe sub gard de jandarmi, începuse să capete amploare şi pricinuia mari dureri la piciorul afectat al cuviosului. Această rană nu s-a mai vindecat niciodată şi l-a chinuit toată viaţa. Câtodată cuviosul era izbăvit de dureri prin minune, pentru a putea săvârşi sfintele Taine, aşa cum s-a întâmplat într-un an la praznicul Sfânta Cuvioasă Parascheva, al doilea hram al bisericii din Rădăşeni, când abia putea să ducă icoana în timpul privegherii, s-a rugat cu lacrimi la Cuvioasa şi durerile i-au dispărut deodată, putând astfel să slujească şi Sfânta Liturghie, a doua zi. Altă dată, era la Brusturi şi piciorul îl durea foarte tare. Starea întins pe pat, pentru că nu putea să atingă piciorul de pământ. A venit atunci un om, rugându-l să vină să împărtăşească o bătrână care era pe patul de moarte. A încercat cuviosul să coboare din pat, dar la prima mişcare s-a prăbuşit înapoi, atât de mare era durerea. Omul a înţeles şi a plecat, dar a revenit curând, căci starea femeii devenise foarte gravă. Dar nici de data aceasta, cuviosul n-a putut să meargă. Rămas singur, se gândea cum să facă să rezolve acest caz, căci nu vroia să lase femeia să moară fără s-o împărtăşească, aşa cum era creştineşte. A încercat din nou să umble şi că prin minune a văzut că durerile au încetat. S-a dus în biserică, a luat Sfintele Taine şi a plecat pe jos, ca un om sănătos, cale de doi kilometri, până la casa bătrânei. A împărtăşit-o şi s-a întors acasă, dar de cum a păşit pragul casei, durerile au început din nou şi s-a aşezat pe pat. După un sfert de oră, s-au auzit clopotele care vesteau moartea bătrânei.
În altă zi, mergea într-o căruţă de la Rădăşeni la Vânători-Neamţ, unde trebuia să slujească. Era noapte şi împreună cu el mergeau un călugăr şi un credincios. La Brusturi, i-au oprit jandarmii şi i-au întrebat de unde sunt. Au răspuns că din Rădăşeni şi merg la Vânători. Le-au cerut buletinele de identitate şi jandarmul le-a controlat numai pe ale celor doi. Când să-l verifice şi pe al cuviosului, s-au răzgândit şi le-au urat drum bun.
Odată, a trecut în Basarabia la un preot, Nicolae Climovici, mare apărător al calendarului iulian. Şi acolo, oamenii voiau să înceapă zidirea la o biserică nouă. Au avut însă nevoie de prezenţa credincioşilor din Moldova pentru ca în urmă cu câteva săptămâni, avusese loc o mare tulburare care oprise acest nobil scop. Într-o noapte, la casa preotului, pe când aceasta mărturisea nişte credincioşi, au venit jandarmii şi au început să tragă focuri de armă direct în casă. Preoteasa şi copiii, care erau în altă cameră, s-au ascuns sub pat de frică, iar preotul cu ceilalţi din cealaltă cameră, au fugit în spatele casei. Sătenii, alarmaţi de focurile de armă, au alergat la faţa locului să vadă ce se întâmplă. Patru dintre ei au fost împuşcaţi, ceea ce a provocat mânia oamenilor, care au sărit asupra jandarmilor. Pe unul l-au rănit grav cu o furcă şi de frica, represaliilor, preotul cu familiia sa şi alţi credincioşi implicaţi au trecut Prutul şi au venit în Moldova la Drăguşeni. Au petrecut o vreme aici până s-au liniştit lucrurile şi au fost încurajaţi să se întoarcă să zidească biserica de cuviosul Glicherie şi Zosima, care i-au şi însoţit, pentru a-i ajuta. După săvârşirea sfinţirii locului, în linişte şi pace şi în prezenţa unui număr mare de credincioşi, cuvioşii şi fraţii din Moldova s-au întors acasă.
Oamenii din judeţul Vaslui, l-au poftit pe cuviosul Glicherie să meargă la ei pentru sfinţirea locului unei biserici, în satul Toporăşti. Cuviosul s-a pornit într-acolo. Trecând cu o maşină printr-un sat din drumul lor, jandarmii i-au observat şi i-au urmărit. Maşina a ajuns la un pârâu, peste care podul fiind stricat, începuseră lucrările de reparaţie. Au fost nevoiţi deci să meargă mai departe pe jos şi astfel, jandarmii i-au ajuns. I-au somat să stea, pe când urcau un deal abrupt. Nu s-au oprit şi au continuat urcuşul, în ciuda faptului că pe cuvios îl necăjea rana din picior şi nu mai putea să meargă, fiind purtat pe braţe de ceilalţi. Au ajuns în sat şi au intrat la o casă. Jandarmii au ajuns pe altă parte şi s-au apropiat ameninţător.
Însă oamenii şi-au dat seama de intenţiile lor şi s-au strâns în jurul casei, împiedicându-i pe jandarmi să intre în acţiune. Aceştia au telefonat la legiunea lor de la Vaslui şi au primit de acolo ordinul să se retragă şi să lase oamenii în pace. După o săptămână, au venit în satul Toporăşti preotul Mihail şi cântăreţul Alexandru Antoniu din Basarabia şi împreună cu ceilalţi au slujit sfinţirea locului pentru biserică. Fiind vreme secetoasă, la rugămintea credincioşilor s-au săvârşit şi Sfântul Maslu cu rugăciunile pentru ploaie, urmate de procesiunea cu icoane în jurul satului. S-a milostivit Dumnezeu şi a doua zi a căzut o ploaie bogată peste acele locuri.
Cuviosul, lăsând pe preot şi cântăreţ în sat, a plecat cu o căruţă spre Balş. Când a trecut însă prin Târgu Frumos, jandarmii s-au luat după căruţă, dar n-au putut s-o ajungă. La Balş au slujit de asemenea rugăciunile de ploaie şi Sfântul Maslu, iar la plecare i-au lăsat în loc pe cuviosul Arsenie şi un alt călugăr venit din Sfântul Munte Athos. Aceştia doi au mers după aceea să-şi vadă rudele căci, erau de loc din părţile acelea, dar au fost prinşi de jandarmi care i-au bătut crunt şi la scurt timp au şi murit.
Peste o săptămână, cuviosul, fiind în Rădăşeni, au venit la dânsul preotul Mihail şi cântăreţul Alexandru Antoniu, pe care cuviosul îi lăsase să mai facă rugăciuni în Toporăşti după ploaie şi i-au povestit cuviosului Glicherie acestea: Cum după sfinţirea locului pentru biserică, mai mulţi preoţi s-au dus la Legiunea din Vaslui şi au cerut să vină jandarmii în Toporăşti ca să oprească zidirea bisericii şi să aresteze preotul. Un căpitan şi mai mulţi jandarmi au sosit până la un sat vecin, unde s-au sfătuit şi cu preoţii, cum să organizeze atacul lor. Dar aflând jandarmii despre ce este vorba, nici unul n-a vrut să meargă acolo şi s-au întors la Vaslui. Căpitanul rămas singur a ordonat prin telefon la câţiva şefi de prin satele vecine să vină la el, le-a dat de băut şi în starea aceasta, au plecat spre Toporăşti. La locul sfinţit pentru biserică, lucrau mulţi zidari cu porţile închise şi ei nu le-au dat drumul jandarmilor să intre. Aceştia se sileau să spargă porţile. Au aflat şi ceilalţi săteni şi au început să se adune cu mic cu mare acolo. Jandarmii s-au retras din faţa porţilor şi de la distanţă au tras cu armele în mulţime, omorând trei bărbaţi şi o femeie.
Cât au stat în Rădăşeni, preotul şi cântăreţul din judeţul Vaslui au participat şi la hramul bisericii din sat, Sfinţii Apostoli. După slujbă, cuviosul cu toţi preoţii adunaţi, îmbrăcându-se în veşminte şi însoţiţi de o mare mulţime de oameni, care purtau cruci şi prapori, au pornit spre oraşul Fălticeni, care nu-i departe, ca să manifesteze împotriva crimelor săvârşite în satul Toporăşti. S-au oprit în faţa Prefecturii şi au protestat ca să audă autorităţile ce se întâmplase acolo.
Protopopul locului a venit şi el la Prefectură; dar nu pentru pace, ci să ceară intervenţia armatei împotriva coloanei de manifestanţi. Dar prefectul primise deja ordin să nu se atingă de nimeni, să lase manifestaţia să se desfăşoare în voie. Aşa că, protoiereul s-a întors ruşinat la casa sa. Coloana s-a întors pe la orele 15 în Rădăşeni, unde toată lumea s-a aşezat la masă, ca la hram, în cinstea Sfinţilor Apostoli. Este de notat, că în faţa Prefecturii, preoţii au făcut o rugăciune pentru sănătate şi pace. După hram, cuviosul a plecat la Brusturi. Aceasta a fost în anul 1935.
În toamna acelui an 1935, după sărbătoarea Sfinţilor Voievozi, cuviosul Glicherie, însoţit de Ghimnazie a hotărât să plece din nou, prin Serbia, la Sf. Munte Athos. Nu puteau ei călători ca altădată prin Constanţa, deoarece aici se pusese paza ca să fie arestaţi călugării ce vor să călătorească spre Orient. Cuviosul, cugetând la o asemenea măsură, luase cu sine un buletin de identitate al unui sătean din Brusturi, care semăna în fotografie cu el. Dar n-au pornit îndată, ci au stat ascunşi în Bucureşti, până în februarie 1936. Au reuşit deci să ajungă în Sfântul Munte, acum prin Serbia. Acolo au aflat că autorităţile au anunţat ca să fie urmăriţi călugării cu stilul vechi din România, mai ales cu ajutorul Mănăstirii Vatoped, care era singura care primise noul calendar. Scopul acestei călătorii a fost să convingă un arhiereu ce slujea pe stil vechi să vină cu ei în România, dar n-au reuşit.
Şi acolo în Sfântul Munte, cuviosul a considerat că este mai bine să stea ascuns şi nu s-a arătat tot Postul Mare. După Sfintele Paşti, au plecat la Atena, unde avea a se ţine un Sinod al arhiereilor din biserica pe stil vechi. Cuviosul era însoţit de părintele Ghimnazie, care ştia greceşte şi de un alt călugăr din Sfântul Munte. Ei vroiau să propună arhiereilor, să hirotonisească episcop pe unul din cei doi însoţitori, pe Ghimnazie sau pe celălalt călugăr. Dar arhiereii nu puteau face nimic fără binecuvântarea întâistătătorului Sinodului, care plecase la Ierusalim, ca să ia legătura cu patriarhul de acolo în legătură cu problemele Sinodului. Cuviosul şi însoţitorii lui, au aşteptat întoarcerea preşedintelui de la Ierusalim timp de două luni, în Atena. Între timp, ei au aflat că arhiepiscopul Atenei, care primise calendarul nou, a intervenit la autorităţile engleze să-l reţină pe arhiereul grec de stil vechi în Palestina (aceasta se afla sub protectorat britanic), împiedicând să se întoarcă la Atena. De aceea, cuviosul Glicherie şi părintele Ghimnazie au pornit spre Patrie, tot prin Serbia. Dar la graniţă au fost nevoiţi să stea mai multe zile, din pricină că în paşaportul cuviosului Ghimnazie se făcuse o greşeală. Acesta s-a întors în Atena, iar cuviosul Glicherie a plecat la Belgrad, unde avea să-l aştepte, după înţelegere.
Acum însă situaţia personală a cuviosului Glicherie era slabă, căci banii se terminaseră. Într-o zi, s-a dus la biserica Sfinţilor Apostoli a comunităţii ruseşti din Belgrad, unde venise fostul Arhiepiscop al Chişinăului, Anastasie [1], pe care îl cunoştea de la Ierusalim. Cuviosul nu mâncase nimic de două zile şi era tare slăbit după atâta zbucium şi lipsă de hrană. Pe când asculta slujba în biserică, în strană, o femeie l-a observat că este slăbit şi l-a întrebat ce s-a întâmplat. Apoi l-a luat acasă, unde l-a găzduit cum se cuvine. Mergea zilnic la gară cu soţul femeii, ca să-l aştepte pe Ghimnazie. Când acesta s-a întors, Arhiepiscopul Anastasie i-a sfătuit să meargă la Budapesta, în Ungaria, unde se afla episcopul rus Serafim, care hirotonisise preoţi la Chişinău şi care după părerea Arhiepiscopului ar fi putut merge şi în România să hirotonisească preoţii necesari. Ajungând la Budapesta, cuvioşii au găsit biserica rusească închisă, iar episcopul Serafim plecase la Viena. Ce era de făcut? Viena era destul de aproape, deci au pornit într-acolo. S-au întâlnit cu episcopul care era acum fără biserică, dar care a refuzat invitaţia, temându-se să vină în România.
Deci după atâta alergătură şi multă oboseală şi cheltuială, cuvioşii Glicherie şi Ghimnazie, au revenit în Bucureşti, tot prin Serbia şi s-au oprit la Brusturi. Mare a fost bucuria credincioşilor când au aflat că părintele lor duhovnicesc s-a întors în mijlocul lor. A fost imediat poftit să sfinţească locul pentru biserică în Brăieşti, apoi la Moţca, lângă Paşcani, în Ţibucani, la Rădeni şi la Răuceşti. Când a plecat din Răuceşti, a întâlnit în sat un autobuz care avea geamurile astupate cu hârtie. Era plin cu jandarmi care au încercat să-i ţină calea, însă s-au oprit văzând că erau adunaţi acolo peste 1000 de oameni. Cuviosul a ajuns la Brusturi şi a intrat în casa ştiută. Jandarmii au aflat şi au venit la miezul nopţii după el. Au lăsat autobuzul la marginea satului şi au venit pe jos până la biserică, unde au sărit gardul. În curte au dat peste 3 oameni care păzeau biserica, dar atunci adormiseră. Jandarmii i-au bătut cu patul puştii şi cu bocancii şi au vrut să intre în biserică. Dar părintele David, fiind de veghe în clopotniţă împreună cu fratele său Antonie,au început să tragă clopotele. Lumea s-a trezit şi găsind autobuzul i-au spart toate geamurile. S-a produs o gălăgie grozavă, strigăte peste tot, s-au tras focuri de armă şi pentru că tot satul se revoltase, simţind pericolul, jandarmii s-au retras.
______
NOTĂ:
[1] Arhiepiscopul Anastasie (Gribanovski) avea să devină mitropolit, iar în 1936 al doilea întâistătător al Bisericii Diasporei Ruse – Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor. Atât Biserica Diasporei Ruse [engl. ROCOR] cât şi Biserica din Catacombe, ce se găsea în Rusia, – amândouă cunoscute pentru tradiţionalismul lor, cea din urmă dând mii de mucenici – s-au născut în urma Ukazului № 362 din 1920 al Patriarhului mucenic Tihon, care hotăra ca în cazul în care bolşevicii vor pune mâna pe Biserica Rusă, ierarhii rămaşi ortodocşi să întemeieze noi Sinoade rămase credincioase Ortodoxiei, înlăuntrul sau în afara Rusiei. Astfel, aceste două Biserici adevărat-ortodoxe s-au opus ereziei serghianismului, întrerupând orice comuniune cu Patriarhia Moscovei – o jurisdicţie apostată creată la ordin politic, ce uzurpă Biserica Rusă, având deci o canonicitate îndoielnică.
A se vedea şi Sfântul Mitropolit mucenic Iosif al Bisericii din Catacombe, Sfântul Mitropolit Filaret al Bisericii Diasporei şi Vlădica Averchie despre Adevărata Orthodoxie.
† † †
Mulţi zic sufletului meu: nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui. Iar Tu, Doamne, Sprijinitorul meu eşti, slava mea, şi Cela ce înalţi capul meu. (Ps. 3, 2-3)
La 1 septembrie 1936, cuviosul Glicherie a plecat cu însoţitorii săi, pentru sfinţirea bisericii din Buhalniţa (jud. Neamţ); cu ei, aproape 500 de căruţe în care erau vreo 4000 de săteni. Au trecut prin Tg. Neamţ şi i-a prins noaptea sus pe munte în satul Petru-Vodă, unde au înnoptat. În acel drum, s-a întâlnit cu un călugăr de la Mănăstirea Secu, care primise calendarul nou şi acesta i-a spus că se făcuse mare tulburare în biserică, deoarece s-a aflat că Papa de la Roma a trimis în ţara noastră două milioane de lei ca să distrugă stilul vechi. Au trecut prin Poiana Teiului şi au ajuns la Buhalniţa cu toată mulţimea de oameni şi căruţe. A fost primit cu bucurie, localnicii întâmpinându-l cu flori. Au săvârşit sfinţirea bisericii cu slujbe frumoase care au durat până târziu. După sfinţire cuviosul a rămas pe loc.
A doua zi, o delegaţie din partea credincioşilor din Bodeşti a venit să-l invite să sfinţească şi biserica de acolo. A plecat cu ei. Când au ajuns aproape de Piatra Neamţ, le-a ieşit în cale un camion încărcat cu jandarmi, vrând să-i oprească, poate şă-i şi aresteze, însă când au văzut aşa de mulţi oameni şi căruţe nenumărate, căci oamenii care veniseră la Buhalniţa mergeau acum şi la Bodeşti, jandarmii s-au temut şi s-au retras.
Convoiul s-a oprit la un pod, la intrarea în Piatra Neamţ de către alţi jandarmi, care i-au întrebat unde merg şi cu ce scop. Un creştin din Boroaia, a vrut să treacă pe lângă bariera jandarmilor, căci era cu bicicleta, dar un jandarm a tras în el un foc de revolver şi l-a rănit la braţ. Lumea s-a înfuriat pentru purtarea criminală a jandarmilor şi a năvălit cu forţa pe la margini, intrând în oraş. Jandarmii au tras focuri de armă şi au folosit gaze lacrimogene. Oamenii s-au tupilat în căruţe şi au continuat înaintarea.
La ieşirea din oraş, i-au aşteptat pompierii care i-au udat cu jeturi de apă. Totuşi căruţele nu puteau fi oprite, în ciuda faptului că acum venise şi armata care trăgea cu mitralierele. Situaţia era disperată şi fiecare a fugit cum şi pe unde a putut. Cuviosul Glicherie şi părintele David au fugit printr-o grădină şi s-au ascuns la început sub un tufar, căci cuviosul nu mai putea să meargă din cauza rănii de la picior. Au venit din urmă alţi oameni şi l-au ajutat, ajungând astfel în ograda unui evreu şi s-au ascuns într-o magazie. Jandarmii s-au apropiat însă şi l-au găsit pe cuviosul David pe care l-au prins şi l-au bătut amarnic cu ţeava puştii în spinare, provocându-i răni care l-au chinuit toată viaţa. Evreul în magazia căruia se ascunsese cuviosul Glicherie, l-a denunţat jandarmilor şi aceştia l-au scos de acolo şi au început a-l bate în cap cu bastoanele de cauciuc. Cuviosul căuta să-şi apere capul cu mâinile, dar loviturile continuau şi a fost doborât la pământ, apoi lovit cu bocancii. L-au ridicat şi l-au dus la arest care era plin de oameni arestaţi şi l-au trântit pe podea fără să-l recunoască, fiindcă era îmbrăcat în suman. Au venit alţi jandarmi, care îl văzuseră cu alte ocazii şi l-au recunoscut, apoi l-au mutat în alte camere unde podeaua şi pereţii erau plini de sânge de la bătăile ce le suferiseră cei interogaţi mai-nainte. Acolo a rămas până noaptea, când l-au dus la Poliţie. Aici i-au bandajat rănile care îi acopereau tot trupul şi l-au fotografiat. L-au îmbrăcat în haine militare, în manta şi cu bonetă pe cap. Faţa era bandajată toată şi nu se vedeau decât ochii, ca să nu fie recunoscut. Noaptea l-au urcat într-un autoturism şi escortat de maiorul Legiunii de jandarmi şi şeful Poliţiei din Piatra Neamţ, au pornit într-o direcţie necunoscută. S-au oprit într-o pădure. Cuviosul aştepta să fie împuşcat acolo. Călătoria însă a continuat şi pe drum maiorul a întrebat: „Oare când ajunge trenul la Roma?”. Într-adevăr, l-au suit în tren, dar au ajuns dimineaţa la Bucureşti. Coborând din tren, cuviosul a auzit un glas de femeie ce întreba: „Dumnealui este din cei de la Piatra Neamţ?” A fost dus cu maşina la Ministerul de Interne. în curte l-au aşteptat mai mulţi ziarişti şi fotografi, care l-au fotografiat, însă mîinile le-au ferit pentru că erau umflate şi înnegrite.
Au venit câţiva poliţişti şi l-au dus într-un beci. După câteva ore, a venit la el acolo jos, soţia generalului Pârâianu, comandantul trupelor de jandarmi pe ţară. Doamna l-a întrebat ce a făcut şi cuviosul i-a descris toată grozăvia de la Piatra Neamţ. Dânsa a fost foarte mişcată de cele auzite şi a început să plângă. I-a spus că atunci când au aflat de incidentele de la Piatra Neamţ, era cu soţul ei la Constanţa şi generalul a plecat direct la faţa locului, iar ea a venit la Bucureşti. După două ore, doamna i-a trimis o servitoare care i-a adus mâncare, struguri şi un sfert de vin.
Seara, cuviosul a fost trimis la Râmnicu Vâlcea, la legiunea de jandarmi. Un sergent de acolo i-a cumpărat mâncare din oraş pe banii lui, căci cuviosul era lipsit de orice bunuri. Patriarhul Miron Cristea era prim-ministru. El a ordonat unui colonel să plece la Piatra-Neamţ să supravegheze evenimentele, iar la schitul Iezeru, tot el a dispus să se facă un arest pentru „stilişti”. A doua zi, cuviosul a fost dus cu maşina până în localitatea Cheia, unde cei ce-l escortau au căutat trei cai şi călare atât ei cât şi cuviosul, au ajuns la schitul Iezeru. Acolo, erau deja arestaţi, cuvioşii Pamvu şi Evstatie. Cuviosul Glicherie a fost închis într-o cameră întunecată. După o săptămână, au fost aduşi în cameră şi cuviosul David şi alţi mulţi arestaţi. Aici cuviosul Glicherie a rămas şase luni. Apoi a fost mutat la Râmnicu Vâlcea pentru o lună şi dus înapoi la Iezeru. Acolo a fost anunţat că este condamnat la detenţie pentru un an. A fost dus din nou la Rm.Vâlcea pentru trei luni, apoi la Craiova trei zile; a fost transportat cu duba la închisoarea Văcăreşti din Bucureşti pentru alte trei zile şi de acolo la închisoarea din Iaşi unde a stat opt luni. în cele din urmă a revenit la Iezeru. A fost dus la Piatra Neamţ, unde s-au împlinit deja doi ani de detenţie.
Trebuie menţionat faptul că pe atunci, cuviosul Glicherie n-a fost acuzat numai de „stilism”, ci şi de vina că ar fi când legionar, când comunist. Şi iată de ce. Preotul comunei Răuceşti, pentru a determina autorităţile să urgenteze arestarea cuviosului care făcea lumină în sufletele şi minţile oamenilor şi devenise deci incomod pentru cei ce propovăduiau minciuna, l-a reclamat că, pe lângă „propaganda stilistă” face şi agitaţie legionară şi colaborează cu nişte comunişti. Asta pentru ca părintele Glicherie să primească pedeapsa capitală şi astfel să se stingă izvorul adevărului.
Într-o zi, fiind singur la Răuceşti, a sosit acolo o maşină. Era maiorul de la Jandarmeria din Piatra Neamţ, însoţit de patru jandarmi şi şeful Poliţiei din Tg. Neamţ, având şi acesta cu el patru agenţi de stradă. A fost ridicat pe motivele enumerate mai sus care nu erau decât pretexte a fost dus mai întâi la Piatra Neamţ, apoi la Miercurea Ciuc, în lagărul pentru legionari. Aceasta s-a întâmplat în anul 1939, fiind arestat timp de nouă luni. Erau închişi în lagăr 80 de legionari.
Într-o noapte din luna noiembrie, a venit ordinul să fie toţi împuşcaţi, în serii de câte 40, primii la ora patru dimineaţa, iar ceilalţi la ora şase. Cuviosul n-a fost numit în prima serie, deci a rămas să fie împuşcat în seria a doua. Auzise pe la ora patru dimineaţa împuşcături de mitralieră în curte urmate de strigăte de moarte, aşa că era pregătit sufleteşte pentru a primi şi gloanţele. Toţi cei 40 rămaşi în viaţă au fost duşi într-o cameră, rezervată pentru rugăciune. Era chiar ora 6 dimineaţa. Din camera aceea tocmai ieşeau doi preoţi legionari cu ţigara în gură. S-au dus şi ei să se roage, ca pentru sfârşitul amărâtei lor vieţi. Pe când se închina în genunchi şi se ruga Maicii Domnului pentru iertarea păcatelor sale şi să-şi încheie viaţa aceasta pământească în credinţa Atotputerniciei Dumnezeieşti, privind cu ochii plini de lacrimi la icoană, a auzit în urechi un glas minunat, care-i spunea că el şi ceilalţi care au rămas, de se vor ruga, vor scăpa cu viaţă şi vor fi liberi. Şi această nouă minune s-a şi întâmplat, căci în cursul acelei nopţi grozave, Consiliul de miniştri a hotărât să nu-i mai împuşte pe legionari, s-a telefonat imediat la lagăr şi astfel au scăpat ei cu viaţă şi au fost puşi în libertate.
Deci, după 9 luni de lagăr, cuviosul a plecat la Tg. Neamţ, au trecut alte două luni şi a venit la cârma ţării guvernul legionar cu generalul Antonescu şi mulţi preoţi care primiseră schimbarea calendarului, au intrat în partidul legionar.
Cuviosul se aştepta deci la noi măsuri aspre. De aceea a plecat, împreună cu părintele David în judeţul Neamţ, în apropiere de schitul Pocrov, în marea lavră a Neamţului. Acolo şi-au aranjat ei un bordei, în care au trăit din luna mai până în februarie. Aflând însă că jandarmii tot îi căutau, s-au retras din bordei în nişte stânci de piatră, pe unde nu calcă picior de om şi acolo au zăbovit câteva zile. Jandarmii au ajuns la bordei în lipsa lor şi au stricat uşile, ferestrele, soba dar pe ei nu i-au găsit. În acea lună de iarnă, încă grea, nu s-au mai oprit la vechiul bordei, acum stricat, ci s-au mutat în alt loc mai ascuns. Acolo au construit alt bordei mai bun şi au trăit în el până în luna februarie 1941, când i-au descoperit nişte pădurari, care s-au dovedit a fi oameni răi, după cum au vorbit şi s-au comportat. De teama că vor fi denunţaţi, cuvioşii au plecat şi de acolo, luând cu ei ce puteau duce, iar restul au ascuns într-o ladă mare, pe care au îngropat-o bine în pădure. Din întâmplare au fost descoperiţi de un om din satul Slătioara, judeţul Suceava, unde este azi mănăstirea. Omul se numea Toader Florea şi i-a ajutat să care bagajul. Cuvioşii l-au rugat pe acesta să-l aducă de la Slătioara pe Neculai Ciocan şi pe un bun prieten al acestuia, numit tot Neculai, dar mai tânăr; Toader Florea i-a adus.
Acum ar fi bine să se însemneze aici o vedenie ce a avut cuviosul Glicherie, pe când se afla în pădure şi era căutat. Era noaptea. Să făcea a fi în faţa lui o biserică mare, frumoasă şi acolo a apărut Mitropolitul Galaction Cordun, cel ce avea să fie primul ierarh al Bisericii ortodoxe de Stil vechi şi este îngropat la Mănăstirea Slătioara. Vlădica avea în mâini icoane şi o cruce şi împărţea aceste icoane fiecărui creştin, iar cuviosului Glicherie i-a dat crucea. Alături, era o altă biserică şi mai frumoasă. Pe turla ei mare era scris anul 1982. Cuviosul, privind spre turlă, se întreba: oare ce înseamnă acel an? După un timp, dânsul a auzit un glas, venind de sus, care i-a spus că acel an 1982 este anul apropierii venirii lui Antihrist pe pământ.
După ce s-a întâlnit cu Toader Florea şi a luat legătura cu oamenii din Slătioara, s-au retras într-o localitate vecină cu Slătioara, Buda, la Moroşanu Nicolae, timp de 6 luni, iar în acest timp, oamenii din Slătioara, Ion Ciocan, Moroşanu Nicolae, Nicolae Ciocan, Petru Melinte şi alţii, i-au construit un bordei în pădurea Râşca, lângă un pârâu, la locul numit Ghizinoaia. Acolo a stat până la terminarea celui de-al doilea război mondial şi a fost asigurat de cele trebuincioase de creştinii menţionaţi mai sus.
Printre cei ce le-au purtat de grijă celor doi vieţuitori în pustie, mai trebuiesc menţionaţi şi monahul Chesarie, care a devenit ulterior dar pentru scurt timp, iconom al Mănăstirii Slătioara şi fratele Nicolae Văcăreanu (viitorul arhimandrit Neofit). În afară de creştinii din Slătioara care cunoşteau acest loc unde se ascundeau cei doi cuvioşi de frica jandarmilor şi pădurarilor, îi mai vizitau şi Ion Manolache din Rădăşeni (călugărit ulterior cu numele de Ioasaf şi devenit al doilea iconom al Mănăstirii Slătioara) şi Costică Ştirbu din Brădăţel. Toţi aceştia foloseau diferite metode pentru a duce în eroare pe eventualii urmăritori, aşa cum povestea arhimandritul Neofit: se încălţau cu ghetele invers, pentru a crea urme pe zăpadă ce indicau faptul că ei coborau şi nu urcau în direcţia bordeiului. Călătoria până aici era lungă (aproximativ 20 km), anevoioasă şi o făceau numai noaptea pentru a nu fi observaţi.
†††
„Iată am dorit de poruncile Tale: întru dreptatea Ta mă viază.” (Ps. 118, 40).
După terminarea războiului, care-i fusese prevestită printr-un vis în care a văzut căderea Germaniei, a revenit în mijlocul poporului şi a reînceput construcţia de biserici noi sau reconstrucţia celor distruse între anii 1935-1936. Concomitent a început şi organizarea activităţii pentu începerea construirii Mănăstirii Slătioara, care se dorea a fi un loc de refugiu pentru toţi călugării şi preoţii care supravieţuiseră asprelor prigoane de până atunci. Această activitate a fost mult uşurată de faptul că noile autorităţi au acordat Bisericii care se întemeia personalitate juridică şi astfel au putut fi obţinute aprobările necesare începerii construcţiei. S-a înfiinţat şi un comitet parohial de sprjin şi adunările acestuia pentru consfătuiri aveau loc în casa lui Petru Melinte, unde în prezent vieţuieşte bătrânul Costică Flămându. Componenţa acestui comitet era pe atunci următoarea: Moroşanu Nicolae, Toader Florea, Petru Melinte, Nicolae Ciocan, Ioan Nistor (cel care a donat terenul pentru mănăstire), Gheorghe Maftei, Gheorghe Cojocaru, Dumitru Dochiţa, Gheorghe Ciocan, Costică Flămându şi Nicolae Dumbrăveanu.
Anul 1947 a marcat începerea lucrărilor de construcţie la Mănăstirea Slătioara şi contactarea episcopului Galaction Cordun de o delegaţie ce s-a deplasat la Bucureşti, care i-a cerut acestuia să devină conducătorul duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Tradiţionale de Răsărit (denumirea oficială de atunci). De comun acord, s-a amânat venirea acestuia pentru anul 1955, când mănăstirea a fost terminată şi s-a putut oferi un spaţiu de cazare şi condiţii normale de desfăşurare a acţiunii pentru Preasfinţitul Galaction. La început s-a zidit un mic paraclis pentru săvârşirea rugăciunilor şi slujbelor de zi şi noapte. Biserica şi chiliile au fost făcute după modelul în care sunt făcute în Sf. Munte Athos, adică o clădire lungă, cu hol pe mijloc; pe ambele laturi chiliii şi la capăt biserica. În această formă a arătat complexul bisericii şi al chiliilor până în anul 1978, când pentru mărirea bisericii, s-au stricat chiliile (deoarece se construise un bloc de chilii nou) şi în locul acestora s-a lărgit biserica, în forma în care există şi astăzi.
În anul 1950, după ce Partidul Comunist a căpătat putere, a început din nou prigoana şi şicanele împotriva celor cu stilul vechi. În principal, acţiunile au căpătat amploare acum împotriva Mănăstirii Slătioara, considerată a fi bastionul şi centrul de rezistenţă al „stiliştilor”, pe care duşmanii acesteia o doreau distrusă chiar de la început.
În satul Buda, lângă Slătioara, era o fabrică de cherestea la o distanţă de aproximativ 3 km de mănăstire. Directorul fabricii era un evreu, pe nume Holingher, care a sesizat organele de partid, cerând desfiinţarea mănăstirii pe motiv că clopotul ce suna noaptea pentru utrenie îi deranjează pe muncitori şi nu se pot odihni. Cuviosul Glicherie, văzându-se în pericol şi neavând nici un ajutor de la oameni, a recurs la armele creştinului folosite în astfel de cazuri – la post şi la rugăciune. A hotărât post negru de trei zile şi slujbe cu priveghere la Maica Domnului pentru toată obştea. După cele trei zile, a explodat cazanul de presiune de la fabrică şi directorul a umblat două săptămâni sâ-l sudeze, pentru a relua activitatea, dar n-a reuşit. A decis ca fabrica să fie mutată pe un nou amplasament, în comuna Râşca, unde se află şi astăzi. Cuviosul Glicherie le povestea de multe ori ucenicilor această întâmplare zâmbind, întrebându-se dacă acum mai deranja clopotul pe muncitori.
Dar luptele cu duşmanii neobosiţi erau departe de a se termina. În noaptea de 1 spre 2 februarie au venit câteva camioane cu miliţieni care au înconjurat mânăstirea, arestându-i aproape pe toţi vieţuitorii. În acea perioadă, la mănăstire aveau loc cursuri de pregătire pentru cântăreţi bisericeşti, conduse de profesorul Alexandru Antoniu, care a fost şi el arestat. Au fost arestaţi, pe lângă cuvioşii Glicherie şi David, şi părintele Meftodie (viitorul episcop), Nifon Marinache şi părintele Teofan.Toţi au fost duşi la canalul Dunăre-Marea Neagră; aici, părintele Teofan a şi murit, iar alţii au pierit în alte locuri.
Au fost ridicate ştampilele şi însemnele oficiale ale cultului, printr-o descindere la sediul din Târgu Neamţ de unde au fost arestaţi şi preşedintele cultului, d-nul Nichifor şi secretarul acestuia, Onofrei Onofrei (devenit ulterior Mitropolitul Silvestru), care au primit o condamnare de doi ani la închisoare severă. După executarea pedepsei, toţi clericii au fost eliberaţi şi au revenit la mănăstire. Când s-a întors, Cuviosul Glicherie a început demersurile pentru aducerea episcopului Galction Cordun, care promisese că va veni la Mănăstirea Slătioara, pentru a prelua funcţia de întâistatator, atunci când biserica şi chiliile vor fi gata. A trimis deci în acest scop o delegaţie la Bucureşti, compusă din părintele Dionisie Hugeanu, Evloghie Oţa şi Silvestru Onofrei. Episcopul Galaction i-a primit cu bucurie şi au început pregătirea pentru venirea lui la Slătioara.
În ziua de 21 mai 1955, dimineaţa, în sunetul clopotelor, cel ce avea să devină primul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, Galaction Cordun, a sosit în Mănăstirea Slătioara, fiind primit cu Evanghelia de către Ieroschimonahul Glicherie, Ierodiaconul David, stareţul mănăstirii, împreună cu obştea şi tot poporul. S-a săvârşit Sf. Liturghie, la sfârşitul căreia cuviosul ieroschimonah Glicherie a fost ridicat la vrednicia de arhimandrit, fiind apreciat în cuvinte de laudă pentru strădania şi luptele depuse în slujba apărării adevărurilor de credinţă, la predica rostită la sfârşit de P.S. Galaction.
Trebuie menţionat că acesta făcuse publică intenţia sa de a veni de bună voie, la cererea poporului, la stilul vechi, printr-un act legalizat la Notariatul de Stat din Bucureşti, la 5 aprilie 1955, intitulându-se Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Tradiţionale de Răsărit, document trimis atât Patriarhiei Române, cât şi Patriarhului Alexei I al Moscovei şi Kiril al Bulgariei, care-i fuseseră colegi la Academia teologică din Sankt Petersburg.
În urma acestei situaţii nou-create, a început din nou persecuţia din partea Bisericii oficiale de stil nou (papistăşesc). După câteva zile de şedere la Mănăstirea Slătioara a mitropolitului Galaction, s-a prezentat în numele Patriarhiei şi al Departamentului Cultelor un protopop pe nume Ioan Ţiu, cu o maşină neagră cu şofer şi care spunea că este trimis de părintele Dionisie, ca împreună cu Mitropolitul Galaction şi Arhimandritul Glicherie, să meargă la Bucureşti pentru a primi legalizarea cultului. Văzând că nu este crezut, a început a plânge şi a căzut în genunchi şi sărutându-i mâna Mitropolitului Galaction l-a implorat să creadă că cele spuse de el sunt adevărate. Aceste scene teatrale, care aminteau mai degrabă de vicleşugul lui Iuda, l-au convins pe mitropolit, care a hotărât plecarea la Bucureşti. Înainte de plecarea sa, curtea mănăstirii s-a umplut de creştini, bărbaţi, femei şi copii, care-l implorau pe mitropolit să nu se lase înşelat de protopopul securist, care deşi era în uniformă frumoasă, cu brâu roşu, nu avea alt scop decât să-i predea autorităţilor pe conducătorii stilului vechi. S-au aşezat cu toţii înaintea maşinii, împiedicând astfel plecarea. Cu toată opoziţia credincioşilor, au plecat spre Bucureşti – mitropolitul Galaction, arhimandritul Glicherie, protopopul Ţiu şi ierodiaconul Agatanghel Butnaru. Plecarea a fost la ora 16 şi au mai poposit pe drum în diferite locuri pentru a ajunge la destinaţie în jurul orei 9 dimineaţa. A fost o călătorie lungă şi obositoare pentru cei doi bătrâni, care nu erau obişnuiţi să meargă peste 15 ore cu maşina. Ajungând la Ploieşti, la o intersecţie au fost opriţi de un locotenent de miliţie. Protopopul Ţiu a coborât şi s-a depărtat puţin de maşină, discutând în şoaptă cu miliţianul, apoi cei doi s-au urcat în maşină. Mitropolitul Galaction a întrebat unde trebuiau să mai meargă, căci puterile lui erau pe sfârşite. A primit răspuns că şoferul nu are buletinul de identitate asupra lui şi trebuiau să meargă la o secţie de miliţie pentru a telefona la Bucureşti, în vederea confirmării. Dar maşina s-a îndreptat direct spre sediul Securităţii din Ploieşti, unde a intrat în curte, căci porţile s-au deschis de parcă ar fi fost aşteptaţi. Nu s-a permis coborârea decât celor chemaţi, care au fost însoţiţi fiecare de câte o persoană, în birouri separate.
Au început interogatoriile iar la sfârşitul cercetărilor, Mitropolitul Galaction a fost dus la Cemica, cu domiciliul obligatoriu, până în primăvara anului 1956, când a fost arestat şi a executat o pedeapsă de 6 luni, iar în toamnă a fost dus din nou la Mănăstirea Căldăruşani, tot cu domiciliul obligatoriu. Cuviosul Glicherie a fost dus în Bărăgan, în comuna Răchitoasa (o fotografie de atunci), împreună cu alţi deportaţi. Aici a locuit într-un bordei de nuiele, lipit cu lut, acoperit cu papură şi stuf şi care avea un geam mic. Soba de încălzit era o vatră de pământ negru, podul era din lemn şi nuiele, iar apa de băut era apă de Dunăre. Îşi făcuse şi o mică grădină de zarzavat, pentru hrana de toate zilele.
Mitropolitul Galaction putea fi contactat la Cernica şi, de multe ori, sub pretextul că merge la medic, venea în Bucureşti şi hirotonea preoţi la Mănăstirea Copăceni sau la biserica din localitatea Moara Domnească, ambele lăcaşuri fiind în apropierea Capitalei. În acest mod, în toamna anului 1956 au fost hirotoniţi întru arhiereu (episcop), P.S. Evloghie Oţa şi P.S. Meftodie Marinache. S-a hotărât atunci de comun acord că la o dată fixată din timp, să fie adus pe ascuns din lunca Dunării şi părintele arhimandrit Glicherie, pentru a fi hirotonit episcop. Dumnezeu a vrut ca acea binecuvântată zi să fie la data de 16/29 noiembrie 1956, iar în noaptea de 17/30 noiembrie, când se prăznuieşte Sf. Ierarh Grigorie al Neochesariei, a fost hirotonit întru arhiereu de către Mitropolitul Galaction şi ceilalţi episcopi. A doua zi, a fot pregătită o maşină, care l-a dus la Mănăstirea Slâtioara, de unde n-a mai fost arestat niciodată, ci numai ameninţat. Preasfinţitul Glicherie n-a mai părăsit mănăstirea şi trecând prin multe greutăţi, aici şi-a petrecut viaţa până când a trecut la Domnul, la data de 15/28 iunie, în anul 1985.
Avea un program zilnic foarte regulat şi pe care-l respecta cu stricteţe. Noaptea era nelipsit de la utrenie, dimineaţa venea primul la Acatistul Maicii Domnului; asculta Ceasurile, asista la Sf. Liturghie şi de multe ori, rămânea şi la parastasul zilnic. Deoarece venea primul la biserică, adesea el aprindea şi candelele şi lumânările, când paraclisierul întârzia. Vara, după Sf. Liturghie, mergea în grădină, unde avea grijă de flori sau de straturile de zarzavat, aceasta fiind o dragoste a sa din tinereţe, când fusese numit cu ascultarea aceasta la Mănăstirea Cetăţuia. La ora două după amiază, lăsa lucrul cu sapa şi mergea în chilie, unde împlinea pravila personală după rânduiala călugărească, până la ceasul al nouălea. Apoi mergea la biserică pentru vecernie şi la sfârşit lua Sf. Anaforă şi se ducea la masa de obşte, la care era nelipsit. După masă se odihnea puţin, apoi dacă avea ceva de lucru început la grădină îl termina, după care asculta pavecerniţa la biserică. După pavecemiţă mergea la chilie pentru programul personal, până la utrenie.
În anul 1960, la Mănăstirea Slătioara a venit într-o zi împuternicitul Departamentului Cultelor însoţit de ofiţeri de securitate şi l-au forţat pe Vlădica Glicherie să alunge toţi călugării din mănăstire. Preasfinţitul a refuzat, motivând că nu el i-a adus la mănăstire şi deci nu are dreptul şi nici nu poate să-i trimită acasă cu forţa. Oamenii partidului au adunat atunci toată obştea într-o cameră de lângă clopotniţă şi le-a pus fiecăruia în vedere să părăsească în cel mai scurt timp mănăstirea. Toţi au refuzat însă şi văzând hotărârea lor, autorităţile nu i-au mai supărat. Totuşi, au folosit altă metodă. De câte ori prindeau un călugăr în afara mănăstirii, dacă era îmbrăcat în haine călugăreşti îl arestau sub acuzaţia de port ilegal de uniformă.
După moartea Mitropolitului Galaction, conducătorul Bisericii a rămas P.S. Glicherie înconjurat de ceilalţi arhierei, iar în anul 1968, la data de 18 septembrie (1 octombrie), cu ocazia hirotoniei întru episcop a Arhimandritului Silvestru Onofrei (viitorul Mitropolit Silvestru decedat în 1992), a fost ridicat în mod oficial la rangul de arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.
În tot acest timp, a vegheat la bunul mers al Bisericii, dar n-a scăpat de necazuri şi de griji, pentru că au început arestările celorlalţi preoţi, atât a celor din mănăstire cât şi a celor de mir, fapt ce a determinat o lipsă acută de personal, obligându-l pe Mitropolitul Glicherie să trimită preoţi din mănăstire pentru a suplini lipsa celorlalţi de la parohii. Această stare de fapt s-a încheiat în anul 1963-1964, când au fost eliberaţi toţi preoţii care fuseseră arestaţi. Tot acum a fost eliberat şi episcopul-Evloghie Oţa care avea reşedinţa la Bucureşti. în anul 1968, mitropolitul Glicherie l-a hirotonit pe Arhimandritul Silvestru Onofrei întru arhiereu, ca vicar al său. Dar în anul 1977, luna iulie a plecat la cele veşnice Episcopul Meftodie Marinache şi astfel Biserica a rămas tot cu trei arhierei: Mitropolitul Glicherie, episcopul Evloghie Oţa şi Silvestru Onofrei.
După un an, la data de 1/14 noiembrie 1978, Mitropolitul Glicherie şi Episcopul vicar Silvestru, la îndemnul unor persoane din afara Bisericii, l-a hirotonit întru arhiereu pe Arhimandritul Cozma Lostun. Dar peste numai trei luni, moare şi P.S. Evloghie Ota, la Bucureşti si iarăşi a rămas Biserica cu trei arhierei. După o analiză binegândită şi inspiraţie dumnezeiască, Mitropolitul Glicherie se hotărăşte să mai hirotonească un episcop în persoana Arhimandritului Demosten Ioniţă. Hirotonia a avut loc pe 13/26 noiembrie 1981, săvârşită de cei trei arhierei. În felul acesta, Mitropolitul Glicherie putea fi liniştit şi cuprins de mulţumire, văzând că activitatea lui dăduse roade şi Biserica se întărise şi era stabilă.
După alţi trei ani, în urma activităţii dubioase, marcată de nenumărate fapte imorale şi contrare intereselor Bisericii, mai ales în ce priveşte recunoaşterea cultului şi bunul mers al mănăstirii, Episcopul Cozma a intrat în conflict cu credincioşii şi a fost obligat de furia poporului să se retragă la casa părintească pe lângă Vatra Dornei, unde se află şi astăzi [la data editării cărţii; astăzi, ep Cozma este mort]. Toate aceste evenimente nedorite şi neplăcute au culminat şi cu incendiul din luna martie 1984, când focul a mistuit câteva clădiri de la Mănăstirea Slătioara şi bunuri materiale şi alimente. În felul acesta, sănătatea Mitropolitului Glicherie şi mai ales starea lui sufletească au fost grav afectate şi au început să se deterioreze rapid. Rana de la piciorul zdrobit de jandarmi se adâncea, provocându-i dureri din ce în ce mai mari. În ciuda forţelor fizice tot mai puţine, a făcut un efort deosebit cu ocazia hramului Mănăstirii Slătioara, la Schimbarea la Faţă în anul 1984 şi a participat la slujbă, miruind şi binecuvântând tot poporul. În Postul Sfintelor Paşti al anului 1985, din cauza faptului că era lipsit de poftă de mâncare, a slăbit tot mai mult şi a fost nevoit să petreacă o lungă perioadă în chilie fiind imobilizat la pat. În această perioadă, fiindcă iubise aşa de mult slujbele bisericeşti, s-a învrednicit a vedea îngeri slujind Sfânta Liturghie şi a-l vedea pe Sfântul Gheorghe în chip de soldat, către care a avea multă evlavie căci purtase numele lui din botez şi citea acatistul sfântului în fiecare zi. Toate acestea au fost observate de ucenicul lui, părintele Maxim. Cu numai trei zile înainte de moartea sa, a chemat toată obştea mănăstirii şi pe credincioşii din sat şi i-a binecuvântat şi i-a iertat pe toţi, ca un adevărat părinte.
Tot acum, P.S. Demosten a cerut de la dânsul binecuvântare şi a obţinut încuviinţarea să se continue, după moartea lui, hirotoniile de preoţi, diaconi şi mai ales arhierei, dintre persoanele pe care le considera vrednice, care iubesc Biserica şi nu produc dezbinări. De fapt, toate aceste recomandări au fost grupate şi scrise într-un testament, pe care Mitropolitul Glicherie îl scrisese cu zece ani în urmă şi l-a încredinţat episcopului Demosten, spre păstrare. În prezent, acest testament se afla în arhiva mănăstirii.
Vineri, 15/28 iunie 1985, înainte de prânz, văzându-l pe mitropolit slăbit, stareţul de atunci Vlasie (în prezent mitropolit), l-a întrebat dacă vrea să se împărtăşească, răspunsul fiind afirmativ. După ce a luat Sfintele Taine, a început să respire tot mai greu şi imediat au fost anunţaţi cei doi episcopi, Silvestru şi Demosten, care au venit şi au rămas la căpătâiul său până la ora 17 şi 40 de minute, când mitropolitul Glicherie şi-a dat sfântul său suflet în mâna lui Dumnezeu.
Astfel şi-a încheiat viaţa un mare mărturisitor şi mucenic, care n-a suferit din partea păgânilor, ci din partea acelora care se numesc creştini ortodocşi – clerici sau mireni. Ca şi Sfântul Ioan Gură de Aur, a avut de suferit de la fraţii să zavistnici şi iubitori de modernism şi viaţa liberă, care este însă calea cea largă şi duce spre pierzare. S-au scris aici doar o mică parte din nevoinţele sale şi necazurile pe care le-a suferit împreună cu fratele său duhovnicesc, timp de 40 de ani, când au fost împreună.
Cu acesta, ieroschimonahul David Bidaşcu, a mers să se reîntâlnească acum în raiul drepţilor, după ce se despărţiseră în timpul vieţii pământeşti, căci părintele David murise cu mult înainte, producându-i o mare durere sufletească de care povestea mereu cu lacrimi în ochi, atunci când îşi amintea de bunul lui prieten. Cu el a petrecut şi în pustie şi în puşcărie şi în Mănăstire. Părintele David a fost unul dintre cei mai buni călugări din Mănăstirea Neamţ, fiind rânduit ca diacon slujitor şi cântăreţ la strană, având şi ascultarea de cămăraş. Această ascultare, implica buna gospodărire a magaziei de alimente din care se hrăneau atât călugării mănăstirii cât şi ceilalţi călugări şi maici din mănăstirile şi schiturile afiliate. Nu era deloc o misiune uşoară, dar din împlinirea cu succes şi rezultatele bune pe care toţi le recunoşteau, reiese marea valoare duhovnicească a părintelui David, care lucra cu frică de Dumnezeu, având ca principiu moral de bază, cinstea şi corectitudinea. Prietenia lor a început când mitropolitul Glicherie a venit de la Iaşi în Mănăstirea Neamţ şi a fost o adevărată prietenie, vrednică de cei sfinţi, aşa cum a fost prietenia dintre Sfântul Vasile şi Sfântul Grigorie Teologul. Nimic n-a putut să-i despartă, nici temniţa, nici greutăţile de tot felul, până când Dumnezeu a poruncit să se despartă trupeşte, pentru că sufleteşte au fost tot timpul împreună. După ce s-au stabilit în Slâtioara şi au construit mănăstirea, mitropolitul Glicherie l-a rânduit stareţ. A fost respectat de toţi, pentru bunătatea lui şi modul cum reuşea să îmbine rugăciunea cu munca şi administrarea bunurilor mănăstirii, fiind cinstit şi respectat de toţi. Vara lucra la grădină, iar iarna făcea linguri de lemn pe care le vindea pentru diferitele trebuinţe ale obştei. Ajungând la anii bătrâneţii, s-a îmbolnăvit de prostată. In seara de Lăsatul Secului pentru postul Sfinţilor Apostoli, care a căzut la data de 21 mai 1961, la masa de obşte, în mod cu totul surprinzător, părintele David a dat poruncă să se aducă vin pentru al doilea pahar, fapt cu totul neobişnuit. Acest eveniment a fost interpretat ca un semn prevestitor al morţii. A doua zi, boala s-a agravat şi l-a imobilizat la pat. După două zile, a trecut la cele veşnice, la 23 mai 1961, în vârstă de 76 de ani. A lăsat în urmă lacrimi de jale şi nemângâiată durere pentru toţi vieţuitorii din mănăstire, dar mai ales pentru Mitropolitul Glicherie, cu care trăise în deplină armonie trupească şi sufletească timp de 40 ani.
După moartea părintelui David, în semn de respect faţă de dânsul, dorind să-şi exprime durerea faţă de nemăsurata pierdere suferită, Mitropolitul Glicherie n-a mai numit alt stareţ, ci a rămas el în această funcţie, alegând totuşi un administrator, care să-l ajute la buna gospodărire a treburilor din mănăstire.
Mitropolitul Glicherie a lăsat în urmă numai binecuvântare, a lăsat Biserica închegată şi de acolo de sus veghează la bunul mers al ei, iar noi suntem conştienţi că datorită rugăciunilor sale sfinte, Biserica este în plină înflorire. Jertfa lui n-a fost zadarnică. Dumnezeu l-a răsplătit din plin şi a binecuvântat ostenelele lui cu 60 de biserici noi şi mănăstiri şi de la 45 de preoţi, s-a ajuns la 150 de preoţi în numai 13 ani de la adormirea sa. Numărul bisericilor a crescut de la 40 la 110. În toţi aceşti ani, s-a arătat la diferite persoane, cerând să anunţe conducerea Bisericii şi să purceadă la deshumarea sa, căci a fost îngropat în biserica Mănăstirii Slătioara.
După o amănunţită cercetare a tuturor informaţiilor primite şi după consultările avute de Sfântul Sinod cu arhiereii din străinătate şi în mod special cu Mitropolitul Kiprian de Oropos şi Fili (Grecia), care-l cunoştea din timpul vieţii, recunoscându-l ca pe un sfânt, s-a început pregătirea pentru deshumarea sfintelor sale moaşte. În primul rând s-a lucrat racla din lemn de stejar, sculptat cu migală de călugării din mănăstire, sub conducerea părintelui Ghelasie. Când toate pregătirile au fost gata, înainte cu trei zile de ziua pomenirii sale, s-a deschis mormântul. S-au găsit osemintele lui, frumos mirositoare şi s-au spălat cu vin, după rânduială, s-au uscat şi s-au uns cu Sfântul şi Marele Mir, pregătite fiind astfel pentru marea zi a canonizării sale, care a fost la data de 15/28 iunie 1999.
Aici se încheie evocarea şirului marilor nevoinţe ale unui desăvârşit luptător pentru curata Ortodoxie, care va rămâne peste veacuri ca un exemplu de dăruire şi jertfelnicie pentru Biserica Ortodoxă străbună.
Dumnezeu, pentru rugăciunile lui, să binecuvinteze şi pe toţi urmaşii săi cu aceeaşi râvnă şi dragoste pentru Biserica strămoşească, ca împreună să moştenim bunătăţile cele cereşti, în Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu, Căruia se cuvine toată cinstea, slava şi închinăciunea, Amin.
