Noi mai întâi vrem să schimbăm omul şi apoi să-l iubim

Acum câteva mii de ani un singur popor din lumea aceasta avea cunoştinţă de Dumnezeu, evreii erau singurii care se-nchinau Creatorului lumii, restul oamenilor se închinau zeilor şi idolilor. Poporul lui Israel era foarte conştient de asta şi avea de multe ori o atitudine superioară, luând de multe ori în derâdere pe cei care se-nchinau la o bucată de lemn, la o vacă sau la un idol din aur.

După venirea Mântuitorului Hristos pe pământ, o parte din evrei, cei care se băteau cu pumnul în piept că îl cunosc pe Dumnezeul adevărat, nu L-au recunoscut nici când a stat faţă în faţă cu ei, nici după ce a făcut atâtea minuni sau după ce le-a vorbit aşa cum nu a mai făcut-o nimeni de când e lumea. Cei pe care i-a scos Domnul din sclavia egiptenilor, pe care i-a trecut Marea Roşie, cei pe care i-a hrănit Domnul 40 de ani în deşert cu mană din cer şi cu apă din piatră, cei cărora le vorbea Dumnezeu faţă către faţă, nu L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, nu L-au primit cu bucurie ci cu sângele a 14000 de prunci omorâţi de Irod.

Mândria cu care se afişau în faţa lumii, aceea de a fi unicii care cunosc adevărul, unicii care se-nchină la Dumnezeu adevărat, le-a jucat cea mai mare festă. Acest popor, unicul în lume care-l slăvea pe Domnul în fiecare zi în templu, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu întrupat, care a crescut sub ochii lor în braţele Mariei.

După Înălţarea la cer a Mântuitorului Hristos, paradoxal, cei care nu l-au recunoscut pe Dumnezeu Cel în Treime Slăvit, în Tatăl în Fiul şi în Duhul Sfânt sunt chiar evreii, care astăzi încă îl mai aşteaptă pe Mesia. Cei de care evreii râdeau acum ceva timp, astăzi sunt creştini şi-l recunosc pe Dumnezeu ca şi Creatorul lumii iar pe Hristos Domnul ca şi Mântuitor. Sfântul Apostol Pavel explica mai clar lucrurile:

„Nu tot Israelul a dobândit ceea ce căuta; ci cei aleşi au dobândit, iar ceilalţi s-au împietrit, precum este scris: „Dumnezeu le-a dat duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până în ziua de azi”. Iar David zice: „Facă-se masa lor cursă şi laţ şi sminteală şi răsplătire lor! Întunce-se ochii lor ca să nu vadă şi spinarea lor încovoaie-o pentru totdeauna!” Deci, întreb: S-a poticnit, oare, ca să cadă? Nicidecum! Şi prin căderea lor, neamurilor le-a venit mântuirea, ca Israel să-şi întărâte râvna faţă de ele. Dar dacă greşeala lor a fost bogăţie lumii şi micşorarea lor bogăţie neamurilor, cu cât mai mult întreg numărul lor!” (Romani 11, 7-12).

Una dintre cele mai mari ispite ale noastre este judecarea aproapelui, şi acum nu mă refer doar la judecarea catolicilor, protestanţilor sau a păgânilor ci la judecarea celor chiar de lângă noi. Cei care merg de ceva vreme la biserică şi au dobândit oarecare cunoştinţe încep să-şi susţină punctul de vedere în anumite discuţii.

Aşa se face că de multe ori ne trezim spunând celorlalţi, care nu prea merg la biserică:

– că dacă fumează se vor duce în iad

– că dacă nu merg la biserică duminica nu se vor mântui

– ca dăcă nu se spovedesc şi nu se-mpărtăşesc n-o să le fie bine

– că dacă au făcut avort vor putrezi în iad

– ca dăcă au făcut dragoste înainte de căsătorie Dumnezeu nu-i mai ajută

– că dacă nu-şi fac cruce la masă sunt păgâni

– că e mare păcat să mânânci carne în zi de post, şi tot aşa.

Ce părere credeţi că îşi face un om care nu ştie prea multe despre Dumnezeu, despre Biserică, despre Iisus Hristos, despre Sfintele taine, când i se trânteşte în faţă o astfel de afirmaţie, cum sunt cele de mai sus? Vă spun eu: „o atitudine de dispreţ şi revoltă”.

Nu trebuie să le prezentăm Biserica şi relaţia cu Dumnezeu ca un set de reguli ce trebuie învăţate şi aplicate. Nu putem noi să ne dăm cu părerea cine se mântuieşte şi cine nu. Nu putem noi să spunem niciodată că Dumnezeu îl ajută mai mult pe un creştin decât îl ajută pe un păgân. Îi vom atrage pe ceilalţi la Dumnezeu când vor vedea în faptele noastre iubire, când vor observa în viaţa noastra ceva aparte, ceva diferit, ceva ce nu se găseşte în lume, o perspectivă care ocoleşte profanul şi ţinteşte veşnicia.

Noi avem multe prejudecăţi şi prin asta îi depărtăm pe cei de lângă Dumnezeu. E ca şi cum un om beat căzut într-o groapă ţi-ar cere ajutorul iar tu vii şi-i spui: „o să te ajut să ieşi din groapă când te laşi de băut”, şi treci mai departe. Noi am vrea că acel om beat să-şi ceară iertare de la noi că s-a îmbătat, să recunoască că a greşit, să mărturirească ca e un păcat ceea ce a făcut, şi abia apoi să-i oferim ajutorul.

Mai pe scurt: noi mai întâi judecăm omul şi apoi încercăm să aratăm dragoste faţă de el. Noi mai întâi vrem să schimbăm omul şi apoi să-l iubim. Şi uite aşa ajungem la situaţii în care nici nu concepem să vorbim cu cineva care se droghează, cu cineva care se consideră homesexual, cu un beţiv, cu o prostituată sau cu persoane pe care noi le considerăm păcătoase.

Mare păcat săvârşim! Nu mai încercaţi să-i schimbaţi pe cei de lângă voi, ci iubiţi-i cu toată inima! Nu mai corectaţi pe cei din jurul vostru ci arătaţi-le dragoste şi înţelegere faţă de neputintele şi greşelile lor.

Nu mai judecaţi deloc, nu mai faceţi calcule, nu mai încercaţi să faceţi adepţi care să-i aduceţi la Biserică aşa cum faceau evreii ci arătaţi-le dragoste şi vor veni ei mult mai repede decât ne închipuim. Şi noi suntem ca evreii, ne mândrim că avem credinţa adevărată şi judecăm pe toţi şi pe toate.

La judecata de apoi o să avem parte şi de surprize, o să vedeţi!

Primiţi pe fiecare om aşa cum e, acceptaţi-l aşa cum e şi cum gândeşte!

www.ortodoxiatinerilor.ro