Se tulbură, dar la sfârşit va pieri. Se tulbură, dar mai înainte de a se aşeza este înghiţit. Ca focui se aprinde, dar ca trestia se preface în cenuşă. Ca vârtejul de vânt se înalţă, dar ca praful piere. Ca flacăra focului se aprinde, dar ca fumul se împrăştie. Ca floarea se împodobeşte, dar ca iarba se usucă. Ca norul se răspândeşte, dar ca picătura de ploaie se împuţinează.
Ale lui tulburările, ale altora bucuriile. Ale lui ostenelile, ale altora avuţiile. Ale lui grijile, ale altora veseliile. Ale lui scârbele, ale altora desfătările. Ale lui blestemurile, ale altora îngrijirile. Ale lui răpirile, ale altora plăcerile. Pentru el suspinul, pentru altul îmbelşugarea. Pentru el lacrimile, pentru alţii banii. El ca în iad se chinuie, alţii se desfătează cu bogăţiile lui şi cântă.
Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mâine dus la mormânt. Astăzi în multe avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai este. Astăzi se mândreşte, iar peste puţin se tânguie. Nesuferit când este fericit şi nemângâiat in nenorociri. Nu se cunoaşte pe sine, dar cercetează pe cele peste puterile lui. Nu ştie cele de faţă, dar cugetă la cele viitoare. Prin fire muritor, dar cu firea lui cea semeaţă se socoate că-i veşnic. Supus la tot felul de boli, locaş lesne de străbătut de orice fel de patimă, locuinţă bine primitoare a oricărei supărări.
Nu se aseamănă oare, creştine, viaţa omului cu marea? Nu suntem oare mai tulburaţi pe uscat decât pe mare? Nu ne izbim unii de alţii mai puternic decât ne izbesc valurile mării? Oare nu ne învârtim încoace şi încolo ca în întunecimea mării? Unul ia celuilalt ogorul, altul răpeşte vecinului slugile. Unul se judecă cu megieşul său pentru apă, altul se luptă pentru aer cu cei din jurul său. Unii se ceartă pentru măsurarea pământului, alţii se măcelăresc pentru zidirea caselor. Unul nu se satură de dobânzi, altul stăruie să ia şi capitalul. Săracul se chinuie, bogatul se tulbură. Cel care n-are se blesteamă că n-are, iar cel care are, vicleneşte. Ocârmuitorul este pizmuit; puternicul este urât; conducătorul trădat. Războaiele vin unele după altele. Zavistiile se ţin lanţ. Pofta nesăţioasă stăpâneşte cu tiranie. Lăcomia împilează, minciuna se înalţă cu mii de laude, credinţa unuia în altul a pierit, adevărul a părăsit pământul, iar prietenia ţine până la sfârşitul mesei.
Pământul nu mai poate să rabde atâtea răutăţi, care au pângărit până şi văzduhul. Din pricina banilor, viaţa a ajuns de nesuferit. Din pricina banilor am vândut stihiile cele libere: drumurile se vămuiesc, pământul se împarte, apele se stăpânesc, aerul se cumpără.
Bogaţii se topesc de grijă, datornicii se vestejesc de grija datoriilor, hrăpăreţii tulbură lumea, iubitorii de arginţi îşi pierd timpul pe judecătorii; negustorii neguţătoresc nenorocirile şi nevoile oamenilor, defăimătorii vând minciuna.
Minţindu-ne unii pe alţii, am desfiinţat jurămintele celelatte şi ştim să ne jurăm numai pe Dumnezeu.
Pentru aceasta proorocul, văzând pe oameni înghesuiţi spre rele, socoteşte nenorocită viaţa noastră şi spune: „În deşert se tulbură tot muritorul”.
– Dar oare, proorocule, numai omul se tulbură? învinuieşti numai făptura cea cuvântătoare?
– N-am găsit, răspunde proorocul, pe nici unul dintre dobitoace sau dintre stihii că se tulbură. Se tulbură apele, dar se potolesc iarăşi. Se cutremură pământul, dar se întăreşte din nou. Se mişcă vânturile, dar se liniştesc iarăşi. Se tulbură orice fiară, dar, dacă se satură, se potoleşte. Se înalţă şi para focului, dar, dacă ard lemnele ce se găsesc acolo, se stinge. Omul însă, care se tulbură din pricina banilor, niciodată nu se potoleşte. I-a luat pe aceia, dar priveşte la ceilalţi, a pus stăpânire şi pe aceia, dar a şi deschis ochii pentru alţii. Se nevoieşte să facă din o sută două şi se sileşte să grămădească lângă aceştia tot pe atâţia. Nu încetează niciodată de a grămădi până va fi grămădit şi sfârşitul lui. Chinuit de setea iubirii de argint, ajunge mai galben decât aurul. Toate a aceastea din pricina bogăţiei, mama a toată răutatea, duşmanul în frânării, vrăjmaşul castităţii, tainicul tâlhar a toată virtutea.
Dar pentru ce învinuiesc bogăţia şi nu învinuiesc pe cei care o au? Însăşi bogăţia este nedreptăţită de bogaţi, căci o leagă şi o ţin în lanţuri. Mi se pare că bogăţia zice bogatului:
– Pentru ce, iubitorule de avuţii, mă înlănţui, pentru ce mă strângi de jur împrejur ca pe un ocnaş? Pentru ce mă îmbrăţişezi şi mă săruţi ca pe un prieten, dar mă legi ca pe un făcător de rele, trimis din minele de aur în mâinile tale? Dacă voieşti să dormi mai uşor decât în vise, lasă-mă să fiu fericită în mâinile săracilor! Bogatul însă răspunde:
– Bogăţia o adun pentru copii, ca să nu ajungă moştenitorii sărăciei!
Bogatul îşi închipuie totul cu de-amănuntul! Nu ştie cele prezente, dar se îngrijeşte de cele viitoare. Nu cunoaşte nevoile sale, dar se îngrijeşte de copii. Nu ştie când moare, dar se sfătuieşte cu privire la moştenitori. Nebune, spune-mi mai întâi sfârşitul tău şi apoi asigură existenţa copiilor tai! Spune-mi mai întâi ce se petrece azi şi apoi te voi crede şi despre cele ce se vor petrece mâine! Pentru ce te înşeli pe tine însuţi şi după moarte? Pentru ce voieşti să fii mort şi batjocorit? Pentru ce hotărăşti tu ceea ce trebuie să facă Dumnezeu? Pentru ce legiueşti tu purtarea de grijă a lui Dumnezeu? N-ai nici o legătură cu cele ce vor veni după tine. Nu poţi fi şi mort şi chivernisitorul celor vii şi judecător dintre morţi, drămăluind ceea ce se cuvine fiecăruia. Pentru ce te trudeşti în deşert, bogatule, şi aduni la bogăţiile tale cele ce se cuvin săracilor? Pentru ce te mânii când ţi se cere din bunurile lor, ca şi cum ai da din ale tale? Săracii nu cer bunurile tale, ci pe ale lor; cer bunurile încredinţate ţie pentru ei şi nu pe acelea care s-au născut o dată cu tine.
Dă ce ai luat şi dobândeşte folosul din datul tău, pentru că ţi s-a făgăduit să dai, nu să iei. Să-ţi fie de ajuns că Dumnezeu îţi întinde dreapta Sa prin sărac!
Cel care plouă din cer îţi cere un bănuţ.
Cel care tună şi fulgeră îti spune-„Miluieşte-Mâ!”.
Cel care îmbracă cerul cu nori îţi cere o haină. Ajungă-ţi că săracii se roagă de tine ca de Dumnezeu!
Ai milă, miluieşte ca să fii miluit! Dar tu nu voieşti să-ţi ridici nici genele. Te roagă şi nu te îndupleci. Dă-le cele ale lor înainte de a veni ziua socotelilor. Dă-le cele ale lor! Vei primi nu după mult timp tot ce dai!
Dumnezeu este tată săracilor. Dă-le cele ale lor şi ia de la Tatăl lor lipsa de grijă. Care este aceasta? „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici mie aţi făcut” (Matei XXV, 40). Cel care miluieşte pe sărac nu numai că şterge zapisul păcatelor, dar capătă şi mărturisirea ce spune: „Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu” (Proverbe XIX, 17).
Sa dăm deci milostenia împrumut lui Dumnezeu, ca să primim de la El ca răsplată iubirea Sa de oameni. Ce cuvânt preaînţelept! „Cel ce miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu!”. Pentru ce n-a spus: Cel ce miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu, ci: „împrumută pe Dumnezeu?”. Sfânta Scriptură cunoaşte lăcomia noastră. A băgat de seamă că pofta noastră nesăţioasă spre lăcomie caută înmulţirea averii. De aceea n-a spus: Cine miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu, ca să nu socoteşti numai că Dumnezeu îţi dă înapoi numai ceea ce ai dat, ci a spus: „Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu „, ca să plece spre milostenie pe iubitorul de câştig la auzul cuvântului „împrumut”.
Cum vrei deci să ai pe Dumnezeu: judecător sau datornic? Datornicul poartă respect celui care l-a împrumutat. Judecătorul însă nu se ruşinează de cel chemat la judecată.
Dumnezeu spune bogatului:
– Dă celui sărac! Dacă n-ai încredere că-ţi va da înapoi din pricina sărăciei lui, ai încredere în Mine din pricina bogăţiei Mele.
– Dar ce câştig dacă Te împrumut prin sărac? îi răspunde bogatul.
– Iţi dau însutit şi viaţa veşnică.
– Că o să mi le dai pe acestea cândva, cer să facem o învoială, pentru că voiesc să-mi întăresc contractul. Spune-mi timpul când ai să-mi plăteşti! Hotărăşte-mi sorocul plăţii!
Ascultă acum, cu luare aminte când şi unde îţi va plăti datoria Cel care S-a împrumutat prin cei săraci.
Când va sta Fiul Omului pe tronul slavei Lui, va pune http://ortodoxia.md/administrator/index.php?option=com_content&task=edit&id=5419în dreapta Lui oile, iar la stânga caprele. Şi va zice celor din dreapta:
– ” Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii”.
– Pentru ce?
Iar cei care au slujit bine la timp potrivit, care s-au uitat şi Ia nevoile săracilor, dar şi la vrednicia celui împrumutat, vor spune;
– „Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am ospătat sau însetat şi Ţi-am dat de ai băut, Ţie în Care toţi ne punem nădejdea? Sau când Te-am văzut într-o lipsă atât de mare? Când am făcut acestea?”
– ” Întrucât”, va răspunde Dumnezeu, „aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, Mie Mi-aţifăcut”.
Nu este adevărat deci cuvântul ca „Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu ? „.
Şi după cum celor din dreapta le-a dăruit împărăţia cerurilor pentru iubirea lor de oameni, tot astfel şi celor din stânga le hotărăşte chinurile veşnice pentru neomenia lor:
– „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în întunericul cel mai din afară, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei XXV, 34-41).
Dumnezeu n-a spus: Pentru că aţi fost desfrânaţi, pentru că aţi săvârşit adulter, pentru ca aţi făcut mărturie mincinoasă, cu toate că şi acestea sunt rele, dar mai puţin rele decât neomenia şi nemilostenia.
– Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte rele?
– Pentru că nu judec păcatul, ci neomenia. Nu osândesc pe cei care au păcătuit, ci pe cei care nu s-au pocăit. Pentru neomenia voastră vă osândesc, căci, deşi aţi avut un leac atât de mare, milostenia, totuşi v-aţi lipsit de o binefacere atât de mare. Mustru aşadar neomenia voastră, ca rădăcină a toată răutatea şi necredinţa. Laud iubirea de oameni, ca rădăcină a tuturor virtuţilor. Pe unii îi osândesc în focul cel veşnic, altora le dau împărăţia cerurilor. Amin.
