Mare folos găseşte în povestirea vieţii dreptului Evdochim, atît cel ce povesteşte, cît şi cel ce ascultă. Acest sfînt nu numai că s-a arătat fierbinte săvîrşitor al faptei bune, după cum au fost şi mulţi alţii în pustnicie; dar, aflîndu-se mai vîrtos în grijile lumii şi purtîndu-se ca o corabie în mijlocul mării prin valurile tulburărilor şi supărîndu-se de măiestriile satanei cu multe feluri de vederi, s-a păzit fără tulburare de toate patimile poftei, pînă la cel mai mic cuget. Deci, a săvîrşit bine aceste isprăvi ale faptei bune, încît a rănit pe diavoli mai mult decît aceia care s-au nevoit în pustie 50 sau 60 de ani şi cărora li s-a făcut pildă de faptă bună. El, cu mult mai vîrtos, s-a făcut pildă celor îmbunătăţiţi care petrec în lume. Căci ei, dacă vor privi la faptele lui, pot să vieţuiască cu întemeiere şi să se mîntuiască. Deci este potrivit acum să întindem povestirea ascultătorilor celor cucernici, ca o masă pe care se află bucate duhovniceşti, care niciodată nu lipsesc, nici nu se strică.
Minunatul Evdochim îşi avea neamul în Capadocia. El s-a născut şi a fost crescut de părinţi binecredincioşi. Tatăl său se numea Vasile şi maica sa, Evdochia, fiind renumiţi cu neamul, bogaţi cu avuţia, slăviţi şi străluciţi cu dregătoria, fiindcă Vasile era în slujba patriciului. Evdochim, avînd astfel de neam strălucit, nu se cinstea atît de strălucirea neamului său, pe cît era slăvit şi lăudat prin faptele cele bune, pe care le săvîrşea cu osîrdie. Căci a fi copii slăviţi, poate şi dregători, din părinţi de neam bun, se află mulţi în lume; dar a păzi viaţa îmbunătăţită şi înţelepciune desăvîrşită, petrecînd în mijlocul lumii, acolo unde se pune înainte şi se unelteşte mai mult plăcerea şi desfătarea, aceştia se găsesc cu anevoie.
Acest fericit copil, fiind dat de părinţii lui la învăţătura cărţii, n-a avut trebuinţă să fie îndemnat la învăţătură, de frica şi de bătăile dascălilor, ci însuşi din firea sa se îndemna la aceasta. El se silea mai ales cu toată sîrguinţa, ziua şi noaptea, la citirea dumnezeieştilor Scripturi, în a căror îndeletniciri se înveselea de trei ori mai mult acel fericit suflet, decît acei care se aflau la mese scumpe şi la petreceri cu jocuri şi cu timpane. De aceea, acestui sfînt se potrivea acel grai proorocesc: Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele Tale, Doamne, mai mult decît mierea şi fagurul în gura mea. Preumblarea sa era să meargă la dumnezeieştile biserici, să asculte sfintele slujbe şi cuvintele dumnezeieşti şi cu totul se sîrguia să se facă locaş curat al Dumnezeului Celui viu.
Dar vrăjmaşul adevărului, îndemna pe mulţi tineri de o vîrstă cu Evdochim, să-l silească a merge la petreceri îndulcitoare, la vînătoare şi la veselii. Însă el, de-a pururea pomenitul, avea altă desfătare şi plăcere, adică să se roage şi să se sîrguiască cu citirea cărţilor folositoare de suflet; dar nu precum fac unii care se roagă, neavînd mintea lor la rugăciune şi petrec neluînd aminte, nici la cele care le citesc, nici la cele pe care le aud de la alţii; ci el, ade-văratul rob al Domnului, cînd se ruga şi cînd citea, îşi avea toată mintea şi tot cugetul pironit la sfintele cuvinte pe care le citea.
El a iubit din tot sufletul înţelepciunea şi curăţia cea mai cinstită decît toate celelalte fapte bune care fac pe om întocmai cu îngerii, încît putea cu îndrăzneală să zică şi el ca şi acel mult pătimitor Iov: Niciodată n-a urmat inima mea ochiului meu, dacă din întîmplare ar fi văzut ceva fără voie. Lucrul cel mai mare decît acesta este că, de-a pururea pomenitul Evdochim, s-a hotărît să nu privească în faţă parte femeiască, cît va trăi. De aceea, cîtă vreme a trăit, afară de maica sa n-a privit în faţă altă femeie, nici n-a vorbit cu vreuna.
Pe lîngă înţelepciune, el a adăugat împreună şi milostenia, însoţită cu desăvîrşita veselie a feţei, ca prin întreaga înţelepciune să strălucească faţa înaintea lui Dumnezeu, iar prin milostenie, sufletul său să se hrănească cu darul Sfîntului Duh. El făcea atît de multă milostenie, încît şi pe acelea de care el avea nevoie să trăiască, le dădea săracilor; nu numai bani, dar orice ar fi avut de trebuinţă. El atît de mult ajuta pe cei săraci, încît de ar fi fost trebuinţă să se vîndă rob pentru libertatea altora, ar fi primit cu bucurie. Deci, el ştia că rodul dragostei este milostenia. De aceea, era şi tată al săracilor, ocîrmuitor al văduvelor, îmbrăcăminte celor lipsiţi, săturare flămînzilor şi mîngîiere mîhniţilor.
Minunatul Evdochim, pentru faptele lui cele bune, s-a învrednicit, fără voia lui, şi de împărăteasca vrednicie. Însă cu toate acestea, n-a căzut cîtuşi de puţin din strălucirea şi frumuseţile cerului, mai ales socotind că vrednicia lui i s-a dat ca dar de la Dumnezeu, îi slujea Lui mai cu îndatorire şi s-a afierosit pe sine dumnezeiescului dar. Acest sfînt s-a mai rînduit a fi şi voievod peste oastea Capadociei, în eparhia ce se numeşte Harsiana. El, ca un iconom înţelept, nu dorea dregătoria pentru cinstea şi slava sa, după cum fac mulţi nepricepuţi care iau vreo dregătorie, ca să se slăvească şi să se lăcomească. Dar ticăloşii nu pun în mintea lor înfricoşata cercetare, care va s-o facă dreptul şi înfricoşatul Judecător. Fericitul Evdochim nu era din aceştia, ci toată sîrguinţa şi grija lui era dată spre a ocîrmui pe cei mici şi pe cei mari cu cuvioşie şi dreptate şi chiar sufletul, dacă ar fi fost trebuinţă, l-ar fi jertfit pentru ascultarea lui.
Dar ce să spun multe; fericitul Evdochim era desăvîrşit în toată fapta bună, înfocat în dragostea lui Dumnezeu, neurmat în dragostea aproapelui, pentru care fugea de toată vorba de rău. Dar nu numai el se păzea de osîndire, ci şi pe ceilalţi îi împiedica în tot chipul de a nu grăi vreun cuvînt potrivnic, care să jignească pe aproapele. El învăţa pe fiecare cum se cuvine să se deprindă, adică mai mult să asculte decît să vorbească. Cu acest fel de petrecere fericită s-a făcut vas al alegerii, dascăl cu cuvîntul şi cu fapta; chip, pildă şi icoană vie acelora care petreceau împreună cu el, pînă ce a ajuns la fericitul sfîrşit al vieţii de acum. El a trăit în Capadocia treizeci şi trei de ani, fiind tînăr cu vîrsta, iar cu priceperea şi cu socoteala preabătrîn.
Dreptul Evdochim, cunoscîndu-şi sfîrşitul său nu s-a tulburat, fiindcă toată viaţa lui n-a cugetat decît la moarte. Un lucru numai îl mîhnea: că maica sa era departe şi nu era la sfîrşitul vieţii sale. Sosind ceasul cel din urmă să se ducă către Domnul, au venit mulţi la el să-l cerceteze. După ce le-a vorbit din destul despre aducerea aminte de moarte, i-a jurat pe Dumnezeu să-l îngroape cu aceleaşi haine cu care era îmbrăcat şi să nu-i facă cele obişnuite, care se fac la ceilalţi morţi. Atunci a făcut semn şi după ce au ieşit toţi afară, a început a se ruga lui Dumnezeu, zicînd acestea pe care le-au auzit unii dintre ei şi le-au spus pe urmă: „Doamne, Dumnezeul meu, precum n-am voit să se arate petrecerea mea cît am trăit, astfel mă rog ca şi sfîrşitul meu să se facă fără nici un dar, nici să socotească cineva că Ţi-am bineplăcut Ţie!” Apoi a zis: „Doamne, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu!” Ieşind preasfîntul său suflet, cei ce se aflau acolo, cucernicindu-se de porunca sfîntului, nu numai că i-au lăsat hainele care le purta, dar şi patul pe care se culca, care era făcut din lemne despicate, aşa cum erau, le-a pus în mormîntul sfîntului.
Dar nu era cu putinţă să se ascundă soarele în nor, nici făclia sub obroc, pentru că pe cît se ascundea fericitul acesta, pe atît Domnul îl făcea arătat pentru folosul multora. Pentru că un om oarecare, cu numele Ilie, avea diavol înfricoşat şi după ce au trecut cîteva zile de la moartea sfîntului, s-a întîmplat să treacă prin partea aceea. Deci, stînd în locul unde zăceau sfintele moaşte, cum s-a atins de mormîntul sfîntului, îndată diavolul a început a-l munci pe Ilie şi, scuturîndu-l cu înfricoşare, l-a aruncat la pămînt ca pe un mort. Şi aşa a ieşit şi a scăpat omul. Deci, Domnul, ca să slăvească pe robul său, a întins în multe părţi minunea care s-a făcut cu Ilie, şi mulţime multă venea, aducînd bolnavi de multe feluri de patimi şi se tămăduiau la mormîntul sfîntului.
O femeie oarecare avea un copil, care era slăbănog de amîndouă mîinile, încît nu putea să le mişte nicidecum. Deci, îndată ce a venit la mormîntul sfîntului, în acea zi s-a şi tămăduit. Un alt copil era iar slăbănog, nu numai de mîini, dar şi de picioare. Acela venind, de asemenea, cu credinţă la locul acela minunat a căpătat sănătate ca şi copilul cel dintîi. Astfel, candela sfîntului era un izvor de tămăduiri, pentru că îndată ce se ungeau bolnavii cu untdelemnul candelii, se tămăduiau.
Altă femeie, avînd duh necurat, îndată ce s-a apropiat de mormîntul sfîntului, diavolul a fugit de la ea. O alta, fiind muncită mai înainte cu mulţi ani de o patimă cumplită şi nevindecată, s-a dus cu credinţă la mormîntul sfîntului şi, luînd pămînt, l-a amestecat cu lacrimile sale mai mult decît cu apă şi l-a făcut tină; apoi ungîndu-şi rana, îndată şi-a cîştigat sănătatea cea dorită. Pămîntul acela de la mormîntul sfîntului, făcea tămăduire nu numai acelora care se duceau acolo, ci şi acelora care erau departe; pentru că se trimitea din el la cei bolnavi şi se ungeau cu dînsul. Şi astfel îşi căpătau sănătatea după credinţa lor. La Sfîntul Evdochim aceasta era încă o covîrşire a darului, fiindcă îndată ce se ungeau bolnavii şi chemau numele lui, se tămăduiau numaidecît.
Este lucru cu neputinţă a scrie cineva toate minunile acestui sfînt. Deci, acum socotesc că este vremea să spunem şi despre mutarea cinstitului lui trup de la Harsiana la Constantinopol.
Vestea despre minunile Sfîntului Evdochim a ieşit şi a trecut prin toată cetatea şi latura, încît toţi se minunau şi nu se dumireau cum un om tînăr cu vîrsta, ce se afla în mijlocul atîtor tulburări, fiind în dregătorii şi boierii înalte, a săvîrşit atîtea fapte bune, pe care abia le săvîrşesc sihaştrii din pustietăţile cele adînci, păzind atîta curăţie şi întreagă înţelepciune. Deci, auzind ei de minunile cele nemărginite şi preagrabnice ce le făcea, toţi s-au spăimîntat pentru aceea şi cei mai mulţi oameni povesteau, cugetînd la el.
Aflînd şi părinţii de moartea fiului lor, s-au mîhnit foarte mult. Dar, auzind şi de minunile pe care le făcea, se mîngîiau şi aveau dorinţa să se încredinţeze şi cu vederea. Astfel, maica sfîntului, fiind biruită de patima iubirii de fiu, n-a pus în mintea sa depărtarea locului, nici n-a socotit ostenelile şi primejdiile călătoriei, ci s-a pornit cu mare osîrdie şi s-a dus la mormîntul preaiubitului şi preasfîntului său fiu. Acolo, văzînd mulţimea celor ce se duseseră cu toată evlavia şi minunile ce se făceau la acest sfinţit loc, unde se vindecau foarte repede îndrăciţii şi cei ce sufereau de multe patimi, a căzut şi a îmbrăţişat mormîntul fiului său. Ea îl plîngea ca pe un mort; dar, cucernicindu-se şi minunîndu-se de darul minunilor pe care fiul său îl luase de la Dumnezeu, se mîngîia că este maica unui sfînt ca acesta, pentru care făcea şi plînsul amestecat cu lauda, zicînd unele ca acestea:
„Fiul meu preadulce; fiule, lumina ochilor mei. Noi nimic n-am auzit de bine despre tine, de unde se află la tine atîta dar de tămăduire? Căci acesta se dă de la Dumnezeu numai celor care vieţuiesc în curăţie şi cu nevoinţă, cu ascunse osteneli şi cu fapte bune. Robii Săi adevăraţi îl primesc de la Domnul, ca un început al bunătăţilor ce vor să fie în slava împărăţiei cereşti. Prin tine, fiul meu, m-am făcut şi mă numesc maică de trei ori fericită. De aceea, nu-ţi mai fac plînsuri şi tînguiri, ci, ca unui prieten iubit al lui Dumnezeu, îţi aduc cîntări şi laude duhovniceşti. Nu te mai numesc rod al pîntecelui meu, ci fiu al lui Dumnezeu după dar! Pe tine te-am născut trupeşte, însă acum, dimpotrivă, eu mă nasc de la tine duhovniceşte.
Deci, nu mă ruşinez să te numesc părintele meu, fiindcă pentru faptele tale cele bune, părintele tău este Însuşi Tatăl cel ceresc. Tu ai rude pe sfinţii îngeri şi toate cetele sfinţilor; deci fă-ne bine şi nouă, părinţilor tăi, care mai mult ne apasă mîhnirea ta, decît bătrîneţile noastre de mulţi ani. Mie, maicii tale celei trupeşti, mi-ai fi dat plată pentru creşterea ta, dacă prin mijlocirea ta m-ai împrietenit cu Părintele tău cel ceresc. Asemenea vei face răsplătire părintelui tău, care te-a născut pe tine trupeşte, dacă îi vei pricinui odihnă bătrîneţilor sale în sînul lui Avraam. Fiul meu binecuvîntat, o rugăciune ca aceasta aduce ţie bătrîneţile părinteşti, ostenelile pîntecelui de maică, sînul şi laptele pe care l-ai supt. Cunosc că Dumnezeu, fiind rugat de tine, te va asculta pentru părinţii tăi, căci porunca Lui este ca să-L cinstească fiii, fiindcă cinstea care se face de către fii părinţilor, se suie la Dumnezeu, ca Unul ce este Tată şi Ziditor al tuturor”.
Acestea zicîndu-le cucernica maică a Sfîntului Evdochim, a poruncit de a ridicat lespedea de pe mormînt şi, scoţînd afară racla cu sfintele moaşte, s-a arătat o minune preaslăvită şi preaîn-vederată, ca să încredinţeze pe cele zise. Căci trecuseră opt-sprezece luni de la îngroparea sfîntului şi, atîta vreme aflîndu-se în pămînt, acele cinstite moaşte n-au suferit nici o schimbare, din cîte se întîmplă de nevoie la trupurile moarte. Nici faţa nu s-a schimbat, nici nu s-a făcut vreo putrezire, sau măcar puţină stricăciune la vreun mădular al trupului, nu s-a vestejit, nici nu s-a înnegrit cîtuşi de puţin acel sfînt trup, ci se arăta cu faţa strălucită, înflorită şi veselă cu toate închipuirile, asemenea unui om ce doarme. El n-a murit, ci numai o mişcare lipsea, ca să se arate sfîntul viu. Asemenea au rămas şi hainele cu care l-au îngropat, nestricate cum au fost la început. Căci ştim cu toţii că trupurile celor morţi le urmează, pe lîngă mirosirea cea rea a trupului şi hainele să scoată oarecare miros greu şi putregăios. Dar la acest de trei ori fericit, însuşi trupul şi hainele slobozeau bună mireasmă minunată şi dulceaţă, la vedere şi la mirosire. Deci, nu se socotea că atunci s-a deschis mormînt de mort, ci oarecare livadă preafrumoasă cu răsaduri şi flori binemirositoare.
Acolo s-a aflat şi un ieromonah cu numele Iosif, care a apucat sfintele moaşte să le ridice şi numai cît le-a îmbrăţişat, au stat drepte, ca şi cum ar fi fost vii. Pentru aceasta, înfricoşîndu-se, a căzut înaintea picioarelor sfîntului, rugîndu-l să-l lase să ia hainele lui pentru evlavie. El a început întîi de a scos dulama şi l-a îmbrăcat cu alta; apoi a scos din picioarele lui încălţămintea pe care o purta cu atîta înlesnire, încît se arăta, ca şi cum însuşi sfîntul îi ajuta spre a le scoate. Deci, după ce l-au dezbrăcat, l-au aşezat iarăşi în chipul cel dintîi, slăvind pe Dumnezeu împreună cu cei ce se aflau acolo, care slăvesc pe cei ce Îl slăvesc pe El.
Deci, se adevereşte că s-a descoperit cu iconomie mormîntul sfîntului, ca să se arate darul cel mare cu care l-a slăvit pe Dumnezeu, încît să păzească peste fire trupul lui nestricat. Arătîndu-se acestea, s-au înfricoşat diavolii şi fugeau ca izgoniţi de fulger. Cu adevărat, dacă, fiind el ascuns în pămînt, se temeau diavolii de oameni, cu cît mai mult s-au înfricoşat de el, după ce s-a arătat şi strălucea în slava sfinţeniei.
După aceasta s-a ivit neînţelegere între maica sfîntului şi între cei de acolo; pentru că maica sfîntului voia să ia sfintele moaşte şi să le aducă în Constantinopol, zicînd: „Steaua aceasta a răsărit din pîntecele meu”. Iar cei de acolo ziceau: „Cu adevărat, din tine a răsărit, dar la noi a împărăţit. Deci, cum este cu putinţă să ne lipseşti pe noi de un dar ca acesta, care aici şi-a întins razele atîtor minuni. Această vie este de la voi, dar la noi şi-a dat rodul darurilor, fiindcă aşa a binevoit Dumnezeu. Deci, să nu te împotriveşti hotărîrii lui Dumnezeu, să nu ne zavistuieşti dumnezeieştile daruri, să nu voieşti a lipsi atîta mulţime de folosul sufletului şi al trupului. Îţi ajunge pentru slavă, că te-ai arătat maică a unui sfînt ca acesta!”
Auzindu-le ea, ca o înţeleaptă s-a dus în linişte la ale sale. De atunci au trecut însă la mijloc multe zile şi numitul ieromonah Iosif, aflîndu-se acolo, a dobîndit vreme de a furat comoara şi a fugit, neştiind nimeni din cei de acolo. Mergînd Iosif cu sfintele moaşte pe ascuns, s-a vădit din mirul ce picura dintr-însele şi din minunile care se făceau pe drum. Deci, o femeie îndrăcită, fiind dusă de oarecare, s-a întîmplat de s-a aflat acolo unde erau sfintele moaşte. Atunci s-a speriat diavolul şi a făcut pe femeie să strige, ocărînd pe sfînt şi sărind fără rînduială. Astfel a ieşit diavolul acela, fiind izgonit de darul Sfîntului Duh. Femeia aceea, făcîndu-se sănătoasă, s-a întors la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Apoi o fecioară, avînd oarecare patimă înfricoşată, îndată ce s-a apropiat cu credinţă de sfintele moaşte a luat tămăduire.
Astfel, făcînd minuni sfîntul, s-a dat părinţilor săi darul cel de mult preţ. Atunci acea maică cinstitoare de Dumnezeu, cu dragoste ca o iubitoare de fiu, a făcut sfintelor lui moaşte o raclă de argint şi a pus-o în frumoasa biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o zidise mai înainte, făcîndu-se în toate zilele nenumărate minuni.
Un asemenea dar a luat Sfîntul Evdochim de la Dumnezeu, pentru faptele lui cele multe şi bune şi, mai ales, pentru covîrşirea milosteniei; pentru că el avea mai multă osîrdie spre a da, decît spre a lua. El a semănat cu binecuvîntare vremelnică, iar acum seceră roduri veşnice în împărăţia cerului, căreia să ne învrednicim şi noi prin mijlocirea acestui de trei ori fericit Evdochim, împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
