Nimeni să nu se supere atunci când vede că cei răi şi nedrepţi sunt fericiţi în această viaţă, pentru că răsplata bunătăţii şi a răutăţii nu se face aici, pe pământ. Dacă uneori Dumnezeu ne pedepseşte după faptele noastre, plata aceasta nu este întreagă, ci o pregustare a ceea ce va fi în cealaltă viaţă. Iar lucrul acesta este lăsat de Dumnezeu pentru ca cei care nu cred în învierea morţilor şi în Judecata de apoi să se cuminţească măcar cu cele ce păţesc pe pământ.
Vrând să ne încredinţeze de acest fapt, Sfântul Apostol Pavel ne spune: De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit (1 Cor. 11, 30). Iată ce a scris el despre un creştin din Corint care păcătuia: Să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus (1 Cor. 5, 5). Dar şi în Vechiul Testament, proorocul Isaia spune despre Ierusalim: Daţi curaj Ierusalimului şi strigaţi-i că munca de rob a luat sfârşit, fărădelegea sa a fost ispăşită şi că a luat pedeapsă îndoită din mâna Domnului pentru păcatele sale (Isaia 40, 2). Proorocul David zice: Înmulţitu-s-au mai mult decât perii capului meu cei ce mă urăsc pe mine în zadar. Întăritu-s-au vrăjmaşii mei, cei ce mă prigonesc pe nedrept (Ps. 68, 5-6). Şi iarăşi: Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele (Ps. 24, 19).
De aici înţelegem că toţi cei buni sunt pedepsiţi pe pământ pentru păcatele lor. De unde înţelegem, însă, că cei răi, care se bucură aici de toate bogăţiile, vor fi pedepsiţi în cealaltă viaţă? Vă amintesc pilda bogătaşului şi a săracului Lazăr, pe care a povestit-o Domnul. Era odată un om bogat, care trăia în lux, plăceri şi desfătări. În fiecare zi, masa sa era plină de bunătăţi. În acelaşi timp, un sărac, pe nume Lazăr, stătea la poarta bogatului plin de răni şi încerca să-şi amăgească foamea cu firimituri de la masa aceluia. Când a murit Lazăr, îngerii l-au luat lângă Avraam, unde sufletul său a aflat odihnă şi bucurie. Însă când a murit cel bogat, a fost dus în iad, unde au început chinurile. Acesta, ridicându-şi ochii, i-a văzut în depărtare pe Avraam şi pe Lazăr. Atunci, a strigat cu jale către Avraam: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam i-a răspuns: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti (Luca 16, 24-25).
De aceea, să nu ne pară rău atunci când vedem că cei răi sunt fericiţi în viaţa aceasta, ci să ne bucurăm atunci când noi suferim. Pentru că suferinţele şi încercările sunt răscumpărarea păcatelor pe care le-am săvârşit. Iar dacă ne răscumpărăm păcatele aici, pe pământ, dincolo vom avea parte de mântuire. De aceea spune Apostolul Pavel: Necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (2 Cor. 4, 17). De altfel, noi, creştinii, nu trebuie să cerem binele. Hristos le-a spus ucenicilor Săi că vor avea încercări: În lume necazuri veţi avea (Ioan 16, 33). Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni (Ioan 15, 20). Şi Apostolul ne încredinţează fără putinţă de tăgadă: Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi (2 Tim. 3, 12).
Nici un sportiv adevărat, atunci când se află pe stadion, nu cere odihnă, linişte, mâncăruri sau băuturi. Altfel, ar fi nu numai un sportiv prost, dar şi nebun. Atunci când concurează, îşi adună forţele, îndură praful, căldura, transpiraţia, chinul şi, câteodată, chiar şi durerea. Apostolul Pavel se compară pe sine, ca şi pe orice creştin care duce în mod conştient lupta pentru mântuire, cu un boxer. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer, ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic (1 Cor. 9, 6-27). Dacă vrem să înţelegem odată că în viaţa noastră vom avea de întâmpinat probleme şi greutăţi, boli şi infirmităţi, lipsuri şi nedreptăţi, suferinţe şi chinuri, atunci niciodată nu vom fi luaţi prin surprindere şi nu ne vom mâhni, aşa cum nu se supără nici boxerul atunci când se află în ring.
Va veni şi vremea odihnei. Acum este, însă, vremea încercărilor, a ispitelor, a supărărilor, ca prin ele să dobândim nădejdea mântuirii, aşa cum ne spun Sfinţii Apostoli Iacov şi Pavel: Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic (Iac. 1, 2-4). Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde (Rom. 5, 3-4). Există, desigur, încercări mari şi încercări abia simţite, supărări grele şi supărări uşoare, ispite mari şi ispite mici. Să ştim, însă, că Dumnezeu nu îngăduie niciodată să fim ispitiţi peste puterile noastre. Iată ce scrie către Corinteni Apostolul Pavel: Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda (1 Cor. 10, 13).
Ceea ce trebuie să facem noi este să-L rugăm pe Dumnezeu să alunge ispita de la noi, aşa cum ne-a învăţat El Însuşi în Rugăciunea domnească: Şi nu ne duce pe noi în ispită… (Mat. 6, 13). Dar dacă, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, suntem încercaţi de ispite, să luptăm cu ele cu bărbăţie. Mai întâi, trebuie să nu ne supunem primejdiilor – aşa cum fac oamenii înţelepţi; apoi trebuie să răbdăm nenorocirile cu mult curaj – aşa cum fac oamenii viteji şi înţelepţi. Aşadar, nu trebuie nici să ne avântăm, nici să dăm înapoi. Atunci când situaţia o cere, adică fie sufletul nostru este în primejdie din pricina păcatului, fie Biserica, din pricina ereziilor, suntem datori să ne luptăm cu bărbăţie; însă când nu avem de-a face cu o asemenea situaţie, nu trebuie să ne punem în primejdie degeaba. Un asemenea război ar avea drept unic motiv ambiţia şi, ca scop, slăvirea noastră deşartă.
Vă spun toate acestea pentru că voiesc să ţineţi poruncile lui Hristos. El Însuşi ne porunceşte, pe de o parte, să cerem în rugăciunea noastră îndepărtarea ispitelor de la noi, aşa cum am spus deja, iar pe de altă parte, ne spune să-L urmăm, luând pe umerii noştri crucea încercărilor: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Se poate ca aceste două porunci ale lui Hristos să se bată cap în cap? Dimpotrivă, ele merg mână în mână. Noi trebuie să fim mereu gata de război, să veghem în permanenţă şi să fim cu băgare de seamă, ca nişte buni soldaţi. Trebuie, însă, să nu provocăm războaie, căci altfel, nu vom fi ca nişte buni soldaţi, ci ca nişte răzvrătiţi.
În zilele noastre, creştinismul nu mai este prigonit de împăraţi idolatri sau de oameni necredincioşi şi mă rog să nu mai fie niciodată. Se poartă, însă, un război duhovnicesc între credincioşi şi demoni. Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătorilor, împotriva stăpânilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh (Efes. 6, 12).
Războiul acesta este neîntrerupt şi deosebit, deoarece este purtat împotriva patimilor şi a poftelor – dorinţa de plăceri, mânia, invidia, răutatea şi orice altă formă de patimă; de aceea, pentru a duce acest război, avem nevoie de anumite arme. Iată ce spune Apostolul în continuare: Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (Ef. 6, 4-17). Iată care sunt armele duhovniceşti ale creştinului, cu care el poate să se lupte cu demonii, să biruiască patimile, să dobândească virtuţile şi, astfel, să intre biruitor în Împărăţia cerurilor.
Să ţintim şi noi, fraţilor, să ajungem în această Împărăţie, jertfind totul de dragul ei, chiar şi viaţa noastră, dacă este nevoie. Să îndepărtăm păcatul de la noi pentru dobândirea acestei Împărăţii. Păcatul este întuneric, putreziciune, moarte. Când ne învăluie, nu mai vedem dinaintea noastră. Astfel, deşi păşim pe un drum larg, care este drumul egoismului şi al desfătărilor, în cele din urmă ne prăbuşim în prăpastia pierzaniei. Dimpotrivă, virtutea este lumină şi viaţă. Atunci când o dobândim, ea ne conduce paşii fără greş. Şi cu toate că păşim pe un drum strâmt şi anevoios, adică pe drumul smereniei şi al lipsurilor, în cele din urmă ajungem în raiul desfătării veşnice.
Fiecare suflet merge pe unul din aceste două drumuri. Noi să mergem pe cel de-al doilea, care este greu, dar mântuitor. În Predica de le Munte, Domnul spune: Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14). Nimeni nu va ajunge la Împărăţia cerurilor cu uşurinţă. Nimeni nu va moşteni bunătăţile cereşti prin desfătări. Nimeni nu va câştiga raiul prin plăceri trupeşti sau dacă se lasă copleşit de patimi şi de grijile de fiecare zi.
Aşadar, atunci când vezi vreun om că trăieşte fără griji, în lux şi în desfătări, nu îl invidia. Dimpotrivă, să-ţi pară rău de el, pentru că este pe drumul care duce spre pierzanie. Şi ce câştigă dacă, urmând un drum uşor, ajunge până la urmă la moarte şi la întristare? Ce pierzi tu, care urmezi celălalt drum, care oricât de greu ar fi, te duce spre viaţă şi bucurie? Spune-mi, dacă ai vedea un om care merge pe cărări strâmte şi greu de străbătut, îndreptându-se spre palat, ca să fie cinstit de către rege, şi un altul care merge pe drumul principal al oraşului, îndreptându-se spre locul unde va fi ucis de către oamenii regelui, pe cine ai ferici?
Fără îndoială că pe primul. De cel de-al doilea ţi-ar părea rău, chiar dacă merge pe drum uşor de străbătut. La fel şi acum, să nu-i fericim pe cei care se bucură de plăceri materiale, ci pe cei care se feresc de ele. Aceştia se îndreaptă spre rai, pe când ceilalţi, merg spre iad.
Ştiu că mulţi dintre aceştia din urmă râd de cuvintele mele. Dar eu mai ales pentru aceştia plâng. Plâng deoarece ei râd, cu toate că ar trebui să plângă. Plâng şi le spun împreună cu Sfântul Apostol Iacov: Pătrundeţi-vă de durere. Întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare (Iacov 4, 9). Nu îl lăsaţi pe diavol să vă înşele. Veniţi-vă în simţiri, vedeţi care este adevărul, urâţi păcatul, doriţi-vă viaţa veşnică. Hristos va veni a doua oară, morţii vor învia cu adevărat şi toţi oamenii vor fi judecaţi. Domnul va veni dintr-odată, pe norii cerului, cu putere şi cu strălucire multă, ca să-i despartă pe cei drepţi de cei păcătoşi. Pe primii îi va lua cu El în Împărăţia Sa veşnică, unde fericirea şi bucuria sunt mai presus de înţelegerea noastră de acum, iar pe ceilalţi îi va trimite în iadul veşnic, unde vor afla viermele neadormit, focul nestins, întunericul gros şi scrâşnirea dinţilor.
Nu voi înceta să vă spun aceste lucruri, chiar de ele nu vă vor plăcea. Dacă proorocii nu încetau să strige chiar şi când oamenii aruncau cu pietre în ei, cu atât mai mult am eu datoria să nu iau în seamă nemulţumirea voastră şi să vă spun adevărul, ca să nu fiu pedepsit de Dumnezeu ca înşelător. Să dea bunul Dumnezeu să luaţi în sfârşit vorbele acestea ale mele în serios şi să mergeţi pe drumul dreptăţii, al iubirii şi al evlaviei – drumul binecuvântat al Domnului, care vă va duce spre noul, cerescul şi sfântul Ierusalim, la luminata cetate cugetătoare a lui Dumnezeu.