Sfânta Cuvioasă Eufrosina

A fost un om în cetatea Alexandriei, anume Pafnutie, bogat, mărit, cinstit şi temător de Dumnezeu, păzind poruncile Domnului şi vieţuind cu dumnezeiasca plăcere. Acesta avea o femeie asemenea lui, bună, dreptcredincioasă şi placută lui Dumnezeu, dar era stearpă. De acest lucru erau amandoi mâhniţi, pentru că nu aveau cui să-şi lase averile, că după moartea lor să le poata rândui bine.
Mâhnindu-se pentru nerodirea lor, totdeauna se rugau lui Dumnezeu ca să le dea rod însoţirii lor şi făceau nu numai multe milostenii la saraci, la biserici şi la mănăstiri dar încă petreceau în post şi în rugăciuni, mergând pe la bisericile lui Dumnezeu şi cerând să-şi câştige dorirea de la Ziditorul a toate.
Odată, sculându-se, Pafnutie a mers la o mănăstire în care auzise ca egumenul este sfânt şi a dat la acea mănăstire o milostenie mare.
Şi vorbind cu egumenul, s-a folosit de la dânsul şi, cunoscându-l că este bineplăcut lui Dumnezeu, i-a spus lui mâhnirea sa pentru nerodire. Apoi închinându-se, i-a cerut să se roage pentru dânsul lui Dumnezeu împreună cu fraţii săi, că doar ar putea să se numească tată de fiu.
Iar Dumnezeul cel preabun, Care ascultă rugăciunile celor ce se roagă Lui cu osârdie şi îl cheamă pe El cu tot adevărul, a auzit rugăciunile egumenului şi a binecuvantat pe Pafnutie cu rodul însoţirii lui, pentru că a dezlegat nerodirea femeii sale şi le-a dat lor o fiică foarte frumoasă. De această odraslă bucurându-se, mare mulţumire au dat lui Dumnezeu şi, botezând-o pe ea, i-au pus numele Eufrosina. Apoi la mănăstirea aceea adeseori mergând Pafnutie, dădea milostenie la toţi călugării şi spre egumenul acela mare dragoste a câştigat pentru vorbele sale cele folositoare şi pentru rugăciunile lui, prin care şi-a câştigat dorirea de la Dumnezeu.
Trecând doisprezece ani de la naşterea Eufrosinei, maica ei s-a mutat din viaţa aceasta, iar Pafnutie a rămas sa înveţe pe fiica sa Sf. Scriptură, şi, degrab copiliţa deprinzându-se, se îndeletnicea la citirea sfintelor cărţi, ducându-se vestea despre buna ei înţelegere şi despre frumuseţea ei în toată cetatea Alexandriei. Drept aceea, mulţi din cei de bun neam şi din cetăţenii bogaţi se întreceau care mai de care să o ia pe ea în căsătorie şi, unul pe altul întrecându-se, grăiau tatălui ei de aceasta. Iar Pafnutie le raspundea: „Precum va voi Domnul, aşa să fie!” Deci cineva, care întrecea pe toţi cu bunul neam, cu dregătoria, cu bogăţia şi cu mărirea, a rugat pe Pafnutie ca să dea fiului său pe fiica sa în căsnicie şi s-a învoit Pafnutie. Apoi, întărind cuvântul, a hotărât vremea în care să se facă nunta fiilor lor.
Înainte însă de vremea hotărâtă a luat Pafnutie pe fiica sa şi s-a dus cu dânsa la mănăstire, ducând daruri egumenului aceluia care îi era lui iubit părinte, şi i-a zis: „Rodul rugăciunilor tale, pe fiica mea, am adus-o la tine, părinte sfinte, să te rogi pentru dânsa, că a venit timpul să o dau pe ea după bărbat”. Iar egumenul a binecuvântat-o pe ea şi, şezând, vorbea cu Pafnutie pentru folosul sufletului; iar pe fecioara o învăţa pilde morale şi mult a grăit către dânsa pentru curăţie şi smerenie, pentru frica şi dragostea de Dumnezeu şi pentru milostenie. Iar ea pe toate acestea le scria în inima sa, ca o smerită şi binepricepută, căci acum avea optsprezece ani de la naştere. Deci le-a dat binecuvântare egumenul să se odihnească în casa de oaspeţi cea mănăstirească. Şi a petrecut acolo Pafnutie trei zile cu fiica sa, ascultând în toate zilele citirea şi cantarea bisericească. Şi privind fiica sa nevoinţele monahiceşti, se minuna de viaţa călugărilor, zicând în sine: „Fericiţi sunt oamenii aceştia că şi aici ca îngerii vieţuiesc şi după această viaţă se vor sălăşlui cu îngerii în cer!”
Astfel a început inima ei a se umple de dumnezeiască râvnă, spre urmarea vieţii lor celei sfinte. Iar după acele trei zile a zis Pafnutie către egumen: „Porunceşte roabei tale să se închine ţie, pentru că vrem să mergem acasă”. Iar Eufrosina, căzând la picioarele egumenului, a zis: „Rogu-mă ţie, părinte, să te rogi pentru mine, ca să mântuiască Dumnezeu sufletul meu!” Iar egumenul a binecuvântat-o pe ea cu dreapta sa, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ştii pe om mai înainte de naşterea lui, Tu însuţi să Te îngrijeşti de această roabă a Ta, ca să se învrednicească părţii şi petrecerii împreună cu toţi cei ce bine Ţi-au plăcut Ţie”. Şi închinându-se egumenului şi fraţilor, plecară din mănăstire. Trebuie ştiut că tatăl ei, ori de câte ori afla pe cale sau în cetate vreun călugar, îl aducea pe el în casa sa şi îl ospăta, rugându-l să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul şi pentru fiica lui.
După aceasta, în mănăstirea aceea era apropiată ziua pomenirii celui ce a întemeiat-o şi a trimis egumenul pe unul din fraţi ca să poftească pe făcătorul său de bine, Pafnutie, să vină la dânşii în ziua aceea, ca împreună să facă pomenirea. Deci, mergând fratele la casa lui Pafnutie, a întrebat pentru dânsul unde este, iar slugile i-au spus unde s-a dus. Iar Eufrosina, înştiinţându-se de venirea călugărului în casa lor, l-a chemat pe el la sine şi a început a-l întreba: „Spune-mi mie, părinte, pentru dragostea Domnului, câţi fraţi aveţi în mănăstire?” Iar el a răspuns: „Trei sute cincizeci şi doi”. Şi l-a întrebat pe el iar: „Dar de ar mai veni incă cineva la voi şi ar vrea să vieţuiască cu voi, oare l-ar primi pe el egumenul?” Răspuns-a fratele: „Încă şi cu bucurie îl primeşte după cuvântul Domnului: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”. A zis Eufrosina: „Oare toţi împreună cântaţi şi postiţi?” A răspuns fratele: „La cântare împreună cântăm, iar pentru post, cine precum vrea şi pe cât poate, atâta face”.
Întrebând fecioara pe monah despre randuiala călugărească, a zis către dânsul: „Aş fi vrut şi eu să duc o astfel de viaţă, dar mă tem a supara pe tatăl meu, care, pentru bogăţia deşarta a acestei lumi, vrea să mă dea după bărbat”. I-a zis călugarul: „Să nu vrei, fecioară, să te însoţeşti cu bărbat vremelnic şi stricăcios, ci să te logodeşti pe tine cu Hristos, Care, în locul deşertăciunilor trecătoare ale acestei lumi, de le vei părăsi pentru Dânsul, îţi va da cereasca împărăţie şi petrecerea cea împreună cu îngerii. Deci în taină să ieşi şi să mergi la o mănăstire şi, schimbându-ţi chipul mirenesc, să te îmbraci în haine călugăreşti ca să nu fii cunoscută”.
Auzind acestea, fecioara s-a bucurat şi a zis călugărului: „Cine mă va tunde pe mine?” Iar el i-a zis: „Iată, tatăl tău va merge cu mine la mănăstirea noastră şi va petrece acolo trei sau patru zile, iar tu să chemi pe cineva din părinţii călugări şi precum vei vrea, îţi va ajuta cu bucurie”.
Acestea grăindu-le, a venit Pafnutie şi, văzând pe călugar, -a întrebat, zicând: „Pentru ce te-ai ostenit pânî la noi, părinte?” Iar el i-a răspuns: „A sosit pomenirea părintelui nostru care ne-a făcut mănăstirea şi te pofteşte egumenul să vii la noi să facem praznicul împreună, apoi te vei întoarce”. Deci s-a bucurat Pafnutie şi, luând multe din casa sa spre trebuinţa bisericii şi pentru ospătarea fraţilor, a mers cu călugărul la mănăstirea aceea. Acolo zăbovind el, a trimis la Eufrosina pe o slugă credincioasă, zicându-i: „Să mergi în lăcaşul lui Teodosie şi, intrand în biserică, pe oricare călugar vei afla, să-l chemi aici!”
Deci, ducându-se după porunca ei, iată, cu randuiala lui Dumnezeu, ieşea un călugar din mănăstirea sa, ducându-şi lucrul mâinilor sale spre vânzare. Văzându-l, sluga l-a rugat să meargă cu dânsul în casa stăpânului său. Şi a mers în casa lui Pafnutie. Văzând Eufrosina pe cinstitul călugar, s-a sculat Şi i s-a închinat lui, zicând: „Roagă-te pentru mine, părinte”. Şi s-a rugat călugărul după obiceiul său, iar după rugăciune a binecuvântat-o pe ea şi a şezut. Apoi a început Eufrosina a grăi: „Stăpânul meu, eu am tată creştin şi rob al lui Dumnezeu foarte bogat, iar mama mea a trecut din această viaţă. Deci tatăl meu vrea, din pricina averilor sale, să mă dea acestei lumi deşarte, iar eu nu aş fi vrut să mă întinez cu spurcaciuni lumeşti, dar mă tem să supăr pe tatăl meu. Nu ştiu ce să fac. Pentru aceasta toata noaptea am petrecut fără somn, rugându-mă lui Dumnezeu ca să arate mila sufletului meu. Apoi, făcându-se ziua, am vrut să trimit la biserică şi să chem pe un părinte că să aud de la dânsul un cuvânt de folos şi să mă povăţuiască ce ar trebui să fac. Deci mă rog ţie, părinte, învaţă-mă calea lui Dumnezeu, că ştiu că El te-a trimis aici”.
Bătrânul, deschizându-şi gura, a zis: „Domnul grăieşte în Evanghelie: „De nu va urî cineva pe tatăal său, pe mama, pe femeie, pe fii, pe fraţi şi pe surori, ba încă şi sufletul său, nu va putea să-Mi fie Mie ucenic. Mai mult nici eu nu ştiu ce să-ţi spun. Însă, de vei putea suferi aprinderea firii, lasă-le pe toate şi fugi de lumea aceasta, ca şi Israel de robia lui Faraon. Averile tatălui tău au mulţi moştenitori: „Bisericile şi mănăstirile, spitalele, casele de oaspeţi, sărmanii şi văduvele, străinii, temniţele şi robiţii; şi unde va vrea tatăl tau, acolo să împartă moştenirea ta; iar tu îngrijeşte-te de sufletul tău”. Şi i-a răspuns fecioara: „Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile tale, părinte, cred că mă voi putea osteni pentru sufletul meu, Dumnezeu ajutându-mi mie”. Stareţul i-a raspuns:
„O dorire şi hotarare ca aceasta să nu se amâne, că întârzierea nu aduce căinţă; deci acum este vremea de pocăinţă!” Iar Eufrosina a zis lui: „Pentru aceea te-am şi ostenit, părinte, că dorinţa inimii mele să o împlineşti şi, făcând rugăciune, să mă binecuvintezi şi să-mi tunzi părul capului”. Deci, sculându-se, stareţul a făcut rugăciune şi după dumnezeiasca rânduială a tuns-o pe ea, îmbrăcând-o în chipul cel ingeresc, punând schima pe dânsa şi, rugându-se pentru ea, a zis: „Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe toţi sfinţii Săi, acela sa te păzească pe tine de tot răul!”
Acestea zicând, stareţul s-a dus în calea sa, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu, iar Eufrosina, gândind în sine, zicea: „De mă voi duce într-o mănăstire de fecioare, tatăl meu ma va căuta, mă va afla şi mă va scoate pe mine cu sila de acolo, pentru mirele meu. Deci mă voi duce într-o mănăstire bărbăteasca unde să nu mă ştie nimeni”. Acestea gândindu-le, seara târziu s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi, tăinuindu-se de toţi, a ieşit din casa sa, luând cincizeci de bani de aur cu sine, şi s-a ascuns în acea noapte într-un oarecare loc. Iar a doua zi a venit tatăl ei în cetate şi, vrând Dumnezeu, îndată a mers la biserică; iar Eufrosina s-a dus la acea mănăstire în care tatăl ei era cunoscut. Sosind la poarta, a bătut şi a zis, portarului: „Mergi de spune egumenului că un famen a venit de la palatele împărăteşti şi stă înaintea porţii, poftind ca să vorbească cu sfinţia sa!”
Deci, ieşind egumenul, s-a aruncat Eufrosina înaintea lui la pământ închinându-se feţei sale celei cu sfânta podoabă. Iar el, ridicând-o pe ea, a făcut rugăciune după obicei şi au şezut. Apoi a început egumenul a o întreba pe ea: „Pentru ce ai venit la noi, fiule?” Iar Eufrosina a răspuns: „Eu, părinte, am fost în slujba palatelor împărateşti, fiind famen, şi am vrut să primesc viaţa călugărească, însă n-am aflat pentru mine, în rânduiala aceasta, viaţa de folos în cetate; ci, auzind de petrecerea voastră cea bună, am venit aici, dorind să vieţuiesc cu voi”. Egumenul i-a zis: „Bine ai venit, fiule! Iată manastirea înaintea ta este şi, dacă vrei, petrece cu noi”. Apoi i-a zis: „Cum iţi este numele?” Eufrosina a răspuns: „Numele meu este Smaragd”. Atunci egumenul i-a zis: „Fiule Smaragd, eşti tânăr şi nu vei putea să petreci singur în chilie. Ţi se cuvine să ai lângă tine un mai-mare ca învăţător, care să te înveţe în viaţa călugărească rânduiala şi obiceiurile”. Fecioara a răspuns: „Precum vrei, stăpâne, aţa să rânduieşti pentru mine”. Apoi, scoţând cei cincizeci de bani de aur, i-a dat egumenului, zicându-i: „Primeşte aceşti bani, părinte, iar de voi începe a vieţui aici, atunci şi cealaltă avere a mea, care a rămas în cetate, se va aduce aici”.
Deci, chemand egumenul pe unul din fraţi, anume Agapet, om sfânt şi desăvârşit în fapte bune, i-a dat în seama lui pe Smaragd, zicându-i: „Acest tânăr de acum să-ţi fie ţie fiu şi ucenic; aşa să-l iubeşti pe el, ca să-şi întreacă învăţătorul”. Apoi, plecându-şi genunchii şi rugându-se, a însemnat egumenul pe Smaragd. Şi răspunzând toţi amin, l-a luat pe el Agapet în chilia sa şi-l învăţa îngereasca viaţă. Deci avea Smaragd faţa foarte frumoasă şi, când intra la rugăciune în biserică, pe mulţi îi supăra diavolul prin gânduri nefolositoare, răpindu-i spre frumuseţea lui Smaragd. Şi se scârbeau asupra egumenului, zicţndu-i: „Pentru ce ai adus o faţă atât de frumoasă în manastire, care aduce atîta sminteală celor mai neputincioşi fraţi?”
Auzind aceasta, egumenul a chemat pe Smaragd şi i-a zis: „Frumoasă este faţa ta, fiule, a cărei vedere nu este de folos celor slabi, care nu au biruit desăvârşit încă războiul vrăjmaşului. Deci eu vreau ca să te liniştesti singur în chilia ta şi acolo să te rogi, fără a mai veni în sobor. Acolo şi hrana îţi va da maimarele tău, şi să nu ieşi nicăieri de acolo”. Iar ea a răspuns: „Precum vei porunci, părinte, aşa voi face”. Şi a poruncit egumenul lui Agapet să găteasca o chilie osebită în care să petreacă Smaragd. Şi a făcut Agapet toate cele poruncite lui de egumen şi a pus pe Smaragd în chilia cea osebită. Acolo se nevoia în rugăciune cu post şi priveghere, ziua şi noaptea slujind lui Dumnezeu în curăţia inimii, încât se minuna mai marele ei, fericitul Agapet. Pentru aceasta spunea spre folos la toti fraţii ostenelile şi nevoinţele lui şi, toţi folosindu-se, proslăveau pe Dumnezeu Care arăta atâta putere în tinereţile cele copilăreşti. Iar Pafnutie, tatăl ei, când s-a întors acasă, grăbindu-se a intra în cămara în care fiica lui vieţuia şi neaflând-o pe ea, s-a umplut de necaz şi de mâhnire şi a început a intreba cu mânie pe slugi şi pe slujnice ce a facut Eufrosina şi unde s-a dus. Slugile răspunseră: „Aseara am văzut-o, iar acum nu se arată şi gândeam că tatăl logodnicului ei, venind, a luat-o pe ea la sine”. Şi a trimis Pafnutie pe slugi la casa lui şi nu o aflară. Şi, auzind de aceasta, logodnicul şi tatăl lui s-au mâhnit foarte şi, venind la Pafnutie, îl aflară pe el foarte întristat, zăcând la pământ şi plângând, şi i-au zis lui: „Oare nu cumva cineva a amăgit-o şi a fugit cu dânsa?”
Şi îndată trimiseră slujitori călari prin toată Alexandria spre cautarea ei, şi o căutau pe cai şi prin casele tuturor cunoscuţilor lor, pe mal şi în corăbii. Apoi străbătura şi mulţime de mănăstiri de fecioare şi câmpii şi pustietăţi, munţi şi peşteri, cu dinadinsul căutând pe fiica mîhnitului tată şi, neaflând-o pe ea, s-au întors tânguindu-se şi plângând după dânsa ca după o moartă. Astfel, mirele se tânguia după logodnica sa, socrul se mâhnea după nora sa, iar tatăl după fiica sa, precum oarecând Iacob dupa Iosif cu amar plângea, jeluindu-se aţa: „Vai mie, fiica mea cea dulce! Vai mie, lumina ochilor mei! Vai mie, mângâierea sufletului meu! Cine mi-a furat comoara mea? Cine mi-a răpit averea mea? Cine mi-a risipit bogăţia mea? Cine mi-a uscat floarea mea? Cine mi-a stins făclia mea? Cine mi-a luat nădejdea mea? Cine a silit frumuseţea fiicei mele? Ce fel de lup a răpit mieluţeaua mea? Care loc a ascuns aşa de repede faţa ei cea luminată? Aceea era ridicarea neamului meu, aceea era toiagul bătrâneţilor mele, aceea îmi era mângâierea în întristări! Pământule, pământule, să nu-mi acoperi trupul meu, până ce nu voi şti ce s-a întamplat Eufrosinei, fiica mea!”
Unele că acestea grăindu-le Pafnutie cu plângere, toţi cei ce se adunaseră acolo, prieteni şi vecini, şi-au ridicat glasurile şi plângeau împreună cu Pafnutie, tânguindu-se de neaşteptata pierzare a fiicei lui. Apoi, neaflând Pafnutie răcorire în întristarea sa, s-a dus la cea mai înainte pomenită mănăstire în care şi fiica lui închisă se nevoia şi, căzând la picioarele egumenului, a zis: „Să nu încetezi, părinte, rugându-te lui Dumnezeu ca să se afle osteneala rugăciunilor tale, că nu ştiu ce s-a făcut cu fiica mea. Oare a răpit-o pe ea cineva? Sau dintr-o altă întâmplare oarecare a pierit?” Auzind aceasta cinstitul stareţ, s-a tulburat foarte şi, adunând la sine pe toţi fraţii, le-a zis: „Să arătaţi dragoste, fraţilor, să vă rugaţi Domnului ca să binevoiască a ne descoperi nouă pe fiica prietenului şi binefăcătorului nostru Pafnutie”.
Deci au postit şi s-au rugat toţi în toata săptămâna, dar nu li s-a făcut despre aceasta nici o descoperire, precum mai înainte întru alte cereri li se făcea. Că rugăciunea Eufrosinei se înălţa la Dumnezeu ziua şi noaptea, ca să nu o facă Dumnezeu arătată în această viaţă. Şi biruia cu rugăciunea ei rugăciunile tuturor fraţilor. Dupa ce n-a câştigat descoperirea, a început egumenul a mângaia pe Pafnutie, zicându-i: „Să nu slăbeşti, fiule, pentru certarea Domnului, ca pe care îl iubeşte Domnul, îl ceartă. Însă să ştii aceasta: „ca făra de voia Domnului nici o pasare nu cade pe pământ, cu cât mai ales fiica ta. Fără de porunca Lui, nimic nu se face. Pentru că ştiu că fiica ta şi-a ales partea cea bună şi de aceea nu s-a descoperit nouă ceva pentru dânsa de la Dumnezeu. Ca de ar fi căzut în lucruri rele, care să nu fie, nicidecum n-ar fi trecut cu vederea Dumnezeu atâta osteneală a fraţilor mei, ci desăvârşit ne-ar fi arătat pentru ea. Dar am nădejde spre Domnul, ca, încă trăind în această viaţă, Dumnezeu o va arata ţie”. Auzind acestea, Pafnutie s-a mângâiat puţin de mâhnire şi mulţumind lui Dumnezeu, s-a dus la casa sa. Şi se ruga în toate zilele cu dinadinsul şi, făcând lucruri bune, dădea milostenie multă la cei ce aveau trebuinţă. Iar după ce treceau câteva zile se ducea din nou la mănăstire, făcând rugăciune împreună cu fraţii. Iar odată, închinându-se egumenului, a zis: „Roagă-te pentru mine, părinte, ca să-mi înceteze din mâhnirea cea pentru fiica mea, că nu sa mângâiat sufletul meu nici măcar cât de puţin, ci mai mult creşte rana inimii mele şi din zi în zi se înnoieşte durerea mea”.
Văzând egumenul mâhnirea lui cea mare, îl mângaia pe el în tot chipul. Apoi, vorbind cu dânsul, şi-a adus aminte de Smaragd, zicându-i: „Este la noi un frate duhovnicesc, care a venit de la palatele împăratului Teodosie şi toţi ne folosim de viaţa lui. Oare n-ai vrea să vorbeşti cu dânsul, ca măcar puţină răcorire să primeşti din vorbele lui, că este plin de duhul lui Dumnezeu?” Iar el a zis: „Voiesc!” Şi chemand egumenul pe Agapet, i-a zis: „Să duci pe Pafnutie la Smaragd, ca să vorbeasca cu dânsul”. Însă nu ştia egumenul că Smaragd este fiica lui Pafnutie.
Şi a mers Agapet şi Pafnutie în chilia lui Smaragd. Iar cand a văzut Eufrosina pe tatăl său, cunoscându-l pe el, s-a umplut cu totul de lacrimi. Iar Pafnutie socotea că de umilinţa cea din rugăciune plânge; că nu a cunoscut-o pe ea, fiindcă se uscase floarea feţei ei din înfrânarea cea mare şi de rugăciunile cele de toată noaptea, şi şi-a acoperit Eufrosina cu camilafca faţa, ca să nu o cunoască. Apoi, făcând rugăciune, a şezut. Şi a început Smaragd a întinde cuvântul către Pafnutie, grăindu-i lui pentru împărăţia cerului şi pentru slava cea veşnică, la care omul poate să meargă prin smerenie, prin curăţie, prin sfinţenie, prin milostenie şi prin dragoste. I-a grăit şi pentru lepădarea de lume, că nu se cuvine a iubi mai mult pe fii decât pe Dumnezeul cel ce este ziditorul tuturor. Şi îi arăta apostoleasca învăţătura, cum că scârba cere răbdare, iar răbdarea iscusinţă.
Şi văzând pe tatal său în mâhnire mare, îi era milă de el şi-l mângâia, zicându-i: „Să mă crezi, că nu te va trece Dumnezeu cu vederea, că, de ar fi fost fiica ta în calea pierzării, ţi-ar fi arătat El, pentru rugăciunile sfinţilor părinţi care s-au rugat pentru aceasta cu tot dinadinsul. Cred lui Dumnezeu că fiica ta a ascultat pe Sfetnicul cel bun, Care în Evanghelie zice: „De iubeste cineva pe tata sau pe mama mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi de nu se va lepăda cineva de toate averile sale, nu va putea să-mi fie mie ucenic. Dumnezeu este puternic şi chiar în această viaţă ţi-o va arăta ţie. Deci să încetezi a te mâhni. Pentru ce pe tine însuţi te ucizi cu mâhnirea? Să mulţumeşti lui Dumnezeu de toate şi să nu-ţi pierzi nădejdea ta, că şi eu, când învăţătorul meu Agapet mi-a spus mie de venirea ta în mănăstire şi de mâhnirea ta, m-am rugat cu dinadinsul după puterea mea, ca să-ţi dea ţie Domnul răbdare şi tărie de suflet şi să rânduiască pentru tine şi pentru fiica ta pe toate cele spre folos şi să te mângăie pe tine. Şi am nădejde ca Dumnezeul a toată mângâierea nu te va lăsa ca până în sfârşit să fii în mâhnire. Ci, deşi nu acum, curând însă va descoperi ţie pe fiica ta, pentru care aşa de mult te întristezi”.
Apoi, temându-se Eufrosina că nu prin multă vorbă să fie cunoscută, a zis lui Pafnutie: „Să mergi de acum cu pace, stăpânul meu”. Iar Pafnutie când asculta cuvintele acestea se umplea de lacrimi şi de bucurie. Pentru că ardea inima lui de fireasca dragoste cea către Smaragd şi, mult folosindu-se din vorbele ei, s-a dus la egumen şi i-a zis lui: „Unul Dumnezeu ştie, părinte, cât folos am luat de la fratele acela şi cât de mult, cu darul lui Dumnezeu, ni-am umplut de bucurie din cuvintele lui, încât parcă aş fi aflat pe iubita mea fiică!” Şi cerând Pafnutie de la toţi binecuvântare, s-a întors la casa sa.
Deci a petrecut Smaragd în mănăstirea aceea treizeci şi opt de ani, vieţuind asemenea cu îngerii. Apoi a căzut într-o boala grea, din care s-a şi mutat din acestea de aici. Iar mai înainte de sfârşitul lui, a venit Pafnutie în mănăstire la închinarea şi cercetarea fraţilor. Apoi, după vorba cea obişnuită cu egumenul, a zis: „Părinte, de este cu putinţă, dă-mi binecuvantare ca să merg să văd pe fratele Smaragd, că foarte mult îl iubeşte sufletul meu pe el”.
Chemand egumenul pe Agapet, i-a poruncit lui ca să ducă pe Pafnutie la Smaragd. Intrând Pafnutie în chilia lui Smaragd şi văzându-l pe el pe pat zăcând, fiind foarte bolnav, a căzut lângă patul lui, plângând şi zicând: „Vai mie! Unde-s cuvintele tale cele dulci? Unde-s făgăduinţele tale, prin care mai mângâiat că voi vedea pe fiica mea cea pierdută? Iată, nu numai pe ea nu o văd, ci şi pe tine – în care aveam ceva mângâiere – aproape că nu te mai vad. Vai mie! Cine de acum înainte va mai mângaia bătâneţile mele? La cine voi merge şi cine îmi va fi răcorire în mâhnirea mea? De două lipsuri acum plang: „Că de treizeci şi opt de ani nu am văzut pe fiica mea, nici nu am aflat despre dânsa vreo înştiinţare, şi că scumpul meu Smaragd şi el mă lasă pe mine, de care aşa de mult mă bucuram, ca şi cum aş fi aflat pe fiica mea cea pierdută. Ce să mai aştept de acum înainte? Unde să aflu mângâiere că, iată, mă pogor cu mâhnire în mormântul meu?”
Văzând Smaragd pe Pafnutie cu nemângâiere tânguindu-se, i-a zis lui: „De ce te tulburi şi pe tine însuţi te ucizi cu mâhnirea? Oare nu este puternică mâna Domnului sau este ceva cu neputinţă la Dumnezeu? Pune de acum capăt mâhnirii. Adu-ţi aminte că lui Iacob i-a arătat Domnul pe Iosif viu, după care se tânguia ca după un mort. Acelaşi Dumnezeu şi pe tine te va mângâia. Însă mă rog ţie să petreci aici trei zile şi să nu te depărtezi de lângă mine”. Şi petrecea Pafnutie în mănăstire, gândind întru sine şi zicând: „Nu cumva va arăta Domnul lui Smaragd ceva pentru fiica mea? „
Sosind a treia zi, după ce a ştiut Eufrosina ducerea sa la Domnul, a chemat pe tatăl sau, Pafnutie, şi i-a zis lui: „De vreme ce Atotputernicul Dumnezeu a rânduit pentru mine precum a voit şi mi-a săvârşit dorirea mea, şi iată am ajuns la sfârşit, nevoinţa călugăriei trecând-o nu cu a mea putere, ci cu ajutorul Aceluia Care m-a păzit de cursele vrăjmaşului, nu voiesc ca şi tu să te mâhneşti pentru fiica ta. Eu sunt Eufrosina, fiica ta, şi tu eşti tatăl meu. Eu sunt cea pe care tu o cauţi. Eu, pentru dragostea lui Dumnezeu te-am lăsat pe tine, tatăl meu, şi toata moştenirea mea şi pe logodnicul cel vremelnic şi am venit aici, tăinuindu-mi firea. Ci mă rog ţie, să nu laşi ca altcineva să-mi îngrijească trupul meu după ieşirea sufletului, fără numai tu singur să faci aceasta. Încă mă rog să împlineşti făgăduinţa mea pe care am făcut-o părintelui lăcaşului acestuia, când mă rugam ca să fiu primită aici, zicând că am averi multe şi pe acelea le voi aduce în lăcaşul acesta. Deci sa faci aceasta, tatăl meu, şi să dai averea mea ce a rămas lăcaşului acestuia care bine se păstoreşte şi se rânduieşte, şi te roagă pentru mine”.
Acestea zicând, şi-a dat duhul său în mâinile Domnului. Iar Pafnutie, auzind acestea şi văzând că a murit Eufrosina, de spaimă şi de mare jale cu totul a slăbit şi a căzut la pământ ca un mort. Şi alergând Agapet, a văzut pe Smaragd mort şi pe Pafnutie zăcând abia viu. Şi, turnându-i apă pe faţă, l-a ridicat de la pământ, zicându-i: „Ce-ţi este, domnule Pafnutie?” Iar el a răspuns: „Lasă-mă sa mor aici, că o minune de mirare am văzut acum!” Apoi, sculându-se, a căzut cu faţa pe faţa celei moarte şi, mulţime de lacrimi vărsând, plângea, zicând: „Vai mie, fiica mea cea dulce, pentru ce nu te-ai arătat mie mai înainte de ceasul acesta, ca şi eu să fi murit cu tine! Vai mie, cum te-ai tăinuit de mine, o, fiica mea cea scumpa? Cât de bine ai scăpat de cursele vrăjmaşului şi ai fugit de stăpânitorii lumii întunericului veacului acestuia, şi ai intrat în viaţa cea veşnică!”
Acestea auzind Agapet şi cunoscând lucrul cel minunat, s-a spăimântat şi, alergând, a spus egumenului. Şi venind egumenul cu sarguinţă multă, a căzut pe faţa ei cea sfântă şi se tânguia, zicând: „Eufrosino, mireasa lui Hristos şi fiica sfinţilor, să nu uiţi pe cei împreună nevoitori cu tine şi mănăstirea aceasta. Ci te roagă pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, ca, nevoindu-ne, să ne dea nouă bine să trecem la limanul mântuirii şi să avem parte cu sfinţii lui!” Şi a poruncit egumenul să se adune toţi fraţii, ca să îngroape sfântul ei trup cu o cuviincioasă cinste. Iar dacă se adunară, au venit şi au vazut minunea aceea de mirare. Şi au proslăvit pe Dumnezeu, Cel ce a arătat puterea Sa cea tare în trupul cel neputincios. Iar unul din fraţi, nevăzând cu un ochi, a alergat la moaştele cuvioasei şi, plângând, a sărutat sfântul ei trup şi îndată a văzut cu ochiul lui.
Deci, văzând fraţii o minune ca aceea, au preamărit mila lui Dumnezeu şi pe Sfânta Eufrosina cea plăcută Lui slăvind-i s-au folosit toţi foarte mult de o viaţă ca aceasta a ei. Apoi, îngropând-o pe ea în rand cu mormintele sfinţilor parinti, îi făceau pomenirea ei cu bucurie. Iar tatăl ei, Pafnutie, mergând acasă, a împărţit averea sa la biserici, la mănăstiri, la săraci şi la străini. Iar o parte, nu mică, din averea cea rămasă, aducand-o în mănăstirea aceea, a dat-o spre trebuinţă lăcaşului şi singur întrânsul s-a călugărit şi, cerând chilia fiicei sale, a vieţuit întrînsa cu dumnezeiască placere 10 ani, şi şi-a dat sufletul său în mâinile Domnului, aflându-se pe aceeaşi rogojină pe care şi fiica lui, Cuvioasa Eufrosina, s-a odihnit. Şi l-au îngropat cu cinste aproape de fiica sa, şi s-a aşezat pomenirea lor să se faca în toţi anii întru slava Sfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a lui Dumnezeu, Celui minunat întru sfinţii Săi, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.